Domnul profesor mă iubește cu inima. El a văzut în mine ceea ce nimeni altul nu a putut să vadă.

Când am ajuns aici eram lipită într-un fel în care nu mă puteam desface. Domnul Profesor m-a privit foarte mult ca să înțeleagă cine sunt. Eu nu puteam scoate altceva decât niște sunete ciudate. Și nici de plâns nu puteam să plâng.

În foc este foarte rău pentru că te arde. Chiar și lacrimile ți se topesc pe față și se transformă în sare.

Aș fi vrut să pot vorbi cu dumnealui ca să-i spun că sunt înăuntrul meu, nu cumva să creadă că sunt doar o bucată de carne și să mă dea la câini. Asta s-a întâmplat la început de tot, când încă nu învățasem să recunosc oamenii după bătăile inimii.

Copiii care ard în foc nu pot să vorbească pentru că li s-a lipit limba.

Acum pot face mai multe lucruri fără să mă doară. Odată chiar au deschis puțin fereastra și aerul de-afară nu m-a mai usturat.

Eu sunt Sofica. Tot ce îmi amintesc e o flacără mare. Mă ghemuiesc disperată ca să mă feresc. Încerc să mă îndes cu toată puterea înlăuntrul meu dar nu pot să încap, o parte din mine tot rămâne afară. Focul începe să mă ardă într-un mod ciudat de parcă ți s-ar face frig.

Când am fost adusă aici singurul lucru care mă liniștea era atunci când făceam pipi și simțeam cum se umezesc așternuturile. Atunci când faci pipi focul nu mai ajunge la tine. În plus ceilalți își pot da seama că înlăuntrul tău e cineva care face pipi prin tine.

La spital toți au grijă de mine. Aici am învățat să scriu și să mă spăl pe dinți. Totuși, aș vrea să mă întorc acasă. Oare mă va mai recunoaște cineva? Sunt curioasă dac-o să le placă noua mea față.

„Sofica, mi-a zis Domnul Profesor intr-o zi, înlăuntrul tău te-am văzut pe tine, dar am mai văzut ceva. Acolo e un fluture care abia așteaptă să te desfaci, căci tu ai devenit coconul lui de mătase. Știi tu ce este ăla un cocon?”. Și în acel moment mi-a explicat cum iese fluturele din găoace. Și mi-a mai spus că pe lumea asta există niște ființe foarte rare și prețioase care sunt oamenii-fluturi. Adică acei oameni care a trebuit să sufere atât de rău tocmai pentru a le putea crește niște aripi mari și frumoase. Și de aceea sunt ei aduși în spital ca să fie bandajați precum este fluturele înainte de a ieși din găoace. Iar acei oameni sunt arșii.

Dar eu vreau să mă duc la școală, nu să mă fac fluture! Să-nvaț și eu lucruri frumoase ca celalți copii. Aveam 7 ani când am fost adusă aici, iar acum am 13. Vă dati seama? Și n-am ieșit niciodată din spital, niciodată.

Când e în tura de noapte doamna Ramona vine și îmi citește povești. În acele momente uit că sunt aici și mi se pare că ies cu totul din mine. De aceea atunci când se termină o rog să mi le citească din nou. Uneori mă ia în cabinetul ei și mă lasă să mă uit la filme.

Mi-ar fi plăcut să mă fac actriță. Să fiu și eu Sofia Loren. Actrițele pot să mănânce ce prăjituri vor. Și nici nu sunt certate când nu se spală pe dinți. Pe ele le iubește toată lumea, apar chiar și la televizor. Și nimeni n-are curaj să le facă injecții, nimeni.
„De ce plângi, Sofica, m-a întrebat Domnul Profesor într-o zi, te doare cumva ceva”?
„Nu, Domnul Profesor, nu mă doare nimic!”.
„Atunci de ce plângi? Tu ești o fetiță vitează, nu te-am văzut niciodată așa!”
„Pentru că nu am să mai ies niciodată de-aici.”
„Ei, cum așa? mi-a spus dumnealui zâmbind. Sigur o să pleci”
„Da, dar când voi fi bătrână. ”
„Nicidecum, Sofica, cine ți-a băgat asta în cap?”
Și-n acel moment am izbucnit in hohote și i-am zis: „Eu n-o să fiu niciodată pionier, Domnule Profesor, niciodată! De aceea sunt supărată și plâng, că nu sunt și eu ca ceilalți copii”
Atunci Domnul Profesor m-a mângăiat pe cap și mi-a zis că indiferent ce-aș face, tot copil sunt. Și că soția lui tot timpul întreabă de mine de parcă aș fi copilul ei și o să fie tare supărată dacă o să-i spună că m-a găsit plângând. Dumneai îmi trimite mereu păpuși ca să am grijă de ele și să le țin de urât întrucât și-a dat seama cumva că la ei acasă se simt puțintel cam singure.  Acum rezerva mea arată ca un salon de păpuși.

Săptămâna trecută s-a internat la noi un domn căruia i-au crescut niște pene ciudate pe mâini. De aceea l-au pus singur intr-o rezervă ca să nu se mai sperie ceilalți de el. Și eu stau singurică intr-o rezervă, dar de mine nu mai fuge nimeni. Mi-am făcut chiar și o prietenă, Sonia. I se spune omul-pasăre, dar Sonia zice că mai degrabă aduce cu-n copac. Ea fuge de câte ori îl vede și zice că e un om rău și tocmai de aceea a fost blestemat. Sonia vede toate lucrurile altfel. Mie mi se pare că este un om bun, chiar dacă degetele lui aduc cu niște gheare de pasăre. Doar oamenii buni pot fi atât de triști. El și cu mine suntem cei mai tari din spital, ba întrucâtva m-a și depășit. Și trebuie să recunosc că-l invidiez puțin. Domnul Profesor mi-a spus că-i va face mâinile la loc așa cum erau, ca să-și poată conduce tractorul, dar eu nu-l cred nici un pic. Cine poate fi într-atât de nebun încât să vrea să conducă un tractor în loc să se transforme în pasăre?

Domnul Profesor mi-a spus că el mă iubește și așa, chiar dacă nu sunt actriță. Dar el le iubește pe toate fetele din spital, am văzut eu. Și nu e deloc adevărat că pe Sonia o iubește cel mai mult. De Sonia îi este doar milă și atât. N-o să se însoare niciodată cu ea, nici dacă o să rămână singur. Poate doar cu mine o să se se căsătorească un pic.

Trebuie să fac mișcare în fiecare zi, ca să nu-mi înțepenească mâna. Așa m-au învățat. Când mi-a desprins-o de piept nu mai aveam deloc degete. Și nu prea știam ce să fac cu ea. Mai bine ar fi fost să-mi facă o aripă. Cu ea aș fi știut sigur ce să fac. Chiar nu pricep de ce Domnul Profesor vrea să ne facă la loc așa cum eram. Pentru cei mai mulți dintre noi ăsta e lucrul cel mai rău.

L-am intrebat pe Domnul Profesor cum se numește chestia aia care te face să-ți crească pene, dar sună foarte complicat. Așa că l-am rugat frumos să-mi scrie pe-o foaie: Epidermodysplasia Verruciformis. Acum mă rog în fiecare seară la Doamne-Doamne să-mi dea și mie o fuciformă de-asta, dar mă tot încurc. Sper ca din cauza asta Doamne-Doamne să nu-mi dea din greșeală altceva. Ar fi totuși s-o învăț pe de rost. Nu carecumva să mă trezesc c-un tractor.

Sonia mi-a zis să mă hotăresc ce vreau până la urmă să mă fac: pasăre sau pionier? I-am răspuns și eu ca domnii doctori atunci când sunt întrebați ceva: „Deocamdată nu mă pronunț”.

Poate că totuși e mai bine așa cum sunt. Și chiar mă bucur într-un fel. Ba chiar pot spune că am avut o grămadă de realizări de când am venit.
Acum pot să țin cana de lapte fără să se verse prea mult.
Să duc lingura la gură.
Să citesc, să scriu, să mă scarpin.
Să mă șterg singură la fund.
Să-mi ridic capul.
Și poate odată și odată voi scăpa chiar și de pijamalele astea. Că mi-ar sta și mie bine într-o rochiță, nu? Una adevărată, care să-mi ajungă puțin peste genunchi. Picioarele mele sunt frumoase, nu au ars niciun pic.

Când când am fost adusă aici, nu numai mâinile îmi erau lipite de piept, ci și capul. C-am vrut să mă strâng ghemotoc și m-am lipit toată de mine. Aproape că nici nu mai știam cine sunt. Îmi era frică și atât. Țin minte doar că mă durea orice. De aceea căutam să mă strâng în mine pe cât cu putință ca atunci când eram în foc. Și nu înțelegeam de ce trebuie să fiu desfăcută.
Apoi am început să mă obișnuiesc cu mine, deși de fiecare dată când mă trezeam după anestezie nu mai eram eu. Iar cea mai mare teamă a mea era să mă privesc în oglindă.
Dar gata cu prostiile, acum chiar o să mă culc. Că s-a făcut târzior și mâine iar mă bagă acolo. Uf! Așa ar trebui, dar cine poate dormi? Când sunt înainte de operatie îmi vin în cap tot felul de gânduri.

Eu și cu Sonia am devenit surori de cruce.
Am jurat că n-o să ieșim una fără cealaltă din spital.
Am hotărât câți copii va avea fiecare.
Ne-am jurat credință veșnică și că nu o să ne îndrăgostim niciodată de același băiat.
Și nici n-o să ne mai prefacem că ne doare burta ca să îl facem pe Domnul Profesor să stea mai mult cu una decât cu cealaltă.
Celelalte fete vor trebui să înțeleagă că noi suntem șefele pentru că suntem cele mai vechi din spital. Prin asta i-am dat de înteles că eu sunt șefa.
Chiar mă gândesc să-l rog pe Domnul Profesor să ne opereze împreună și nici nu accept să mă refuze. Măcar atâta merit și eu după cât i-am fost de devotată.

Nu înțeleg de ce mama n-a mai venit de atâta timp. Poate pentru că a uitat că sunt aici sau nu mai vrea deloc să mă ia? De fiecare dată când vine îmi aduce plăcinte cu prune, iar acum mă gândesc doar la plăcintele ei. Oare Laica mă mai ține minte sau o să mă latre ca pe un străin?

Odată Sonia m-a intrebat care ar fi cadoul cel mai frumos pe care l-am primit de Crăciun. Eu n-am prea primit cadouri, așa că nu am știut ce să-i răspund. Apoi mai m-am gândit puțin și i-am răspuns: „Pe Domnul Profesor”. „Cum asa? s-a mirat ea. Domnul Profesor nu este de jucărie”. „Pentru că Domnul Profesor repară oamenii. Chiar el este Moș Crăciun, iar noi suntem niște jucării stricate pe care încearcă să le facă la loc din bucăți”

După ultima operație am făcut puroi la pleoape. Când faci puroi ți se întunecă vederea și trebuie să te curețe de microbi. Doamna Ramona zice că nu e adevărat. Ea m-a certat pentru că îmi găuresc mereu pansamentele de la ochi ca să mă uit pe-acolo, dar eu nu cred că de-aia m-am infectat. Eu cred că puroiul vine de fapt de la lacrimi atunci când sunt prea multe și ți se udă pansamentele. Chiar și Domnul Profesor s-a supărat pe mine și m-a certat. Acum plâng pe ascuns, ca să nu se infecteze iar.

Atunci când ești bandajat la ochi vezi chiar mai multe decât atunci când stai cu ei deschiși. Bunăoară, eu i-am văzut pe toți prietenii mei pe care nu i-am mai văzut de când am ajuns aici. Cred că de-aia m-am și infectat așa de rău, dar Doamnei Ramona nu i-am mai spus.

Ieri a fost cea mai fericită zi din viața mea.
Domnul Profesor m-a chemat să-mi schimbe bandajele, dar nu unde o face de obicei, ci în sala aceea mare unde vin studenții să se holbeze la noi ca să ia notițe. Mie nu-mi prea place când mă duc acolo, că toți se uită la mine de parcă aș fi o gâză prinsă în insectar. Doar că de data asta toată lumea a început să aplaude de cum am intrat. Asta m-a speriat foarte tare și am dat să ies repede pe ușă, dar doamna Ramona m-a apucat iute de mână și nu m-a lăsat. Și-atunci a început să se audă cu în difuzoare imnul nostru național.
„Sofica, mi-a spus Domnul Profesor, a venit ziua cea mare. Ziua în care îți vom pune cravata roșie la gât și va trebui să depui jurământul de credință pentru patrie. Ești pregătitâ pentru asta?”
Nu prea eram eu pregătită, dar n-a contat. Brusc, toți s-au ridicat în picioare și s-au aliniat în fața sălii, inclusiv Domnul Profesor. Ba a venit chiar și soția dumnealui ținând în mâini un steag cât toate zilele. Apoi Domnul Profesor m-a pus să jur cu mâna dreaptă pe acel steag că eu, Sofica, voi fi o fiică de nădejde a patriei noastre. Atât de emoționată am fost, încât aproape era să mă scap pe mine, dar m-am ținut tare ca un pionier adevărat. Trăiască țara noastră de-a pururi, Republica Socialistă România în frunte cu Domnul Profesor și Tovarășul ei General!

Acum mama sigur o să fie mândră de mine și-o să vină să mă viziteze mai des. Poate o să-mi facă și un cadou frumos. La ultima vizită am rugat-o să-mi aducă niște ruj de buze ca să mă dau și eu cu el. Așa nici tăieturile de la gură n-o să se mai vadă atât de tare.

Sonia este o trădătoare!
De dimineață a venit la mine și mi-a spus că se externează. Era foarte fericită, dar a și plâns. Amândouă am plâns. Doar că ea pleacă, iar eu rămân. Și m-am supărat tare pe ea. Atât de tare încât i-am spus să iasă din cameră și n-am mai vrut s-o primesc înapoi, cu toate că s-a rugat mult de tot. Ba chiar m-am proptit cu spatele în ușă ca să nu poată intra. Apoi mi-am pus cravata de gât, m-am suit în vârful patului și-am început să mă legăn până am adormit. Când m-am trezit, Sonia deja plecase.

Și totuși parcă mai bine e să fii pasăre. Musai să fac exerciții ca să pot da mai repede din mâini. Dar trebuie să fiu cu băgare de seamă, nu cumva să mă înalț prea brusc și să mă izbesc cu capul de tavan, c-o să să m-aleg c-un cucui cât toate zilele de mare. Ca și porumbelul acela mic și prostuț care s-a izbit ieri de geamul meu. Așa pățesc cei care nu deschid bine ochii când învață să zboare...
Epidermodysplasia Verruciformis.
Epidermodysplasia Verruciformis.
Epidermodysplasia Verruciformis.
Așa să m-ajute Dumnezeu!

Ca să fiu cinstită, am făcut-o de oaie.  De fapt trebuia să fiu operată acum o trei zile, dar i-am zis tuturor că m-am stricat la stomac și fac diaree, iar Domnul Profesor a trebuit să anuleze operația. Când faci caca moale, nu te mai poți opera. Dar am încurcat-o rău, că apoi mi-au dat să mănânc numai ceapă și morcovi fierți. Asta chiar că a fost prea de tot! Până la urmă le-am spus adevărul și, gata, s-a hotărât, nu mai e loc de întors: mâine mă duc la operație. Și poate Doamne-Doamne îmi face o mică o surpriză, cine știe? Că și eu m-am purtat frumos cu El, nu i-am purtat pică niciun pic.
Treaba e că acum chiar a-nceput să mă doară burta...

După masa de seară Domnul Profesor a venit în vizită.  S-a așezat lângă mine, m-a mângâiat ușor pe cap și mi-a spus: „Sofica, în curând vei pleca și tu. Asta va fi ultima ta operație.” Apoi a scos un caiet cu fotografii și a început să mi le arate. „Uite, așa arătai tu când ai venit aici. Mai întâi ți-am desfăcut capul de la piept, apoi a trebuit să facem gura să se închidă ca să poți zâmbi și tu. Au urmat mâinile, întâi cea stângă, după care cea dreaptă. Apoi a trebuit să punem și degețelele. În total 23 de operații.” Iar la sfârșit de tot mi-a arătat una după alta niște planșe în care se vedea cum iese un fluture din găoace.
Și da, trebuie să recunosc, mi s-a tăiat respirația. Într-atât încât n-am putut să-i spun căt de mult îl iubesc.

Când te urci pe masa de operație ești complet goală. Deasupra sunt niște lumini atât de puternice încât de orbesc. Și-ți fac o injecție care să te adoarmă. Doar că înainte să adormi, începi să visezi. Iar înainte să visezi ți se face teamă că ar putea începe să te taie cât ești încă trează și-o să te doară. Și-i rogi frumos să mai întârzie puțin până e lucru sigur c-ai adormit.
Nu știu ce visează ceilalți. Dar eu o văd de fiecare dată pe Laica cum se uită la mine cu ochii aceia ai ei imenși. Draga, buna mea cățelușă pe cât de mare, pe-atât de sperioasă. Ea m-a însoțit în visele mele orișiunde am fost.
Apoi încep să plutesc ușor și simt cum lumina aceea orbitoare se învârte și-ncepe să se înfășoare în jurul meu de parc-ar fi din mătase.

Oare de data asta ce-o să văd atunci când voi deschide ochii?

*Se dedică Domnului Profesor Ioan Lascăr și Soficăi cea din mătase