Aceasta este o operă de ficțiune și parodie. Situațiile prezentate sunt imaginare și intenționat absurde. Persoanele publice care apar în poveste sunt folosite ca personaje fictive în contexte umoristice, fără pretenția de a descrie fapte sau comportamente reale.

⸻

Capitolul I — Autobuzul spre nicăieri

Ora 7:00 dimineața.

O zi absolut normală.

Atât de normală încât nimic nu anunța ce avea să urmeze.

Miky deschise ochii.

Se uită spre telefon.

Rămase nemișcat câteva secunde.

Apoi sări din pat.

— Vai de mine! Cafeaua!

Se uită din nou la ceas.

— Am uitat de alarmă! Trebuie să ajung la autobuz!

Trebuia să plece din Oradea spre Timișoara, de unde avea avion la ora 17:20 către Charleroi.

În mod normal ar fi mers cu trenul până la Arad și apoi mai departe, numai că lucrările la calea ferată dintre Oradea și Arad îi schimbaseră planul.

Trebuia să ia autobuzul de la Gara Centrală din Oradea.

Problema era că Miky trebuia deja să fie aproape gata.

Nu era.

— Repede… hainele… cheile…

Își trase hainele pe el, luă geanta și trollerul.

Se opri brusc.

— Pașaportul?

Rămase o secundă pe gânduri.

— Aaaa… nu-mi trebuie.

Își continuă verificarea.

Telefon.

Portofel.

Bilet de avion.

Încărcător.

Totul părea în regulă.

Apoi își aminti ceva mult mai important.

— Pre-workout am?

Avea.

Perfect.

Cafeaua putea să aștepte.

Miky încerca în perioada aceea să mai slăbească, așa că aruncă în bagaj și câteva pastile cumpărate recent de pe internet.

Nu se interesase prea mult de ele.

Erau ieftine.

Pentru moment, asta fusese suficient.

Deschise aplicația Bolt.

Comandă o mașină.

Șoferul ajunge în 2 minute.

— Două minute?!

Își puse geanta în spate, apucă trollerul și ieși.

⸻

Mașina opri în fața lui aproape exact când ajunse afară.

La volan era Laszlo.

Șofer autorizat.

Cinci stele pe profil.

Miky deschise portiera și puse repede bagajele.

— Bună dimineața! Îți las zece lei bacșiș și cinci stele dacă mă duci până la gară repede, pe Bulevardul Ștefan cel Mare.

Laszlo se uită la el prin oglindă.

— S-a făcut.

Porniră.

Miky se lăsă în scaun.

Pentru prima dată în dimineața aceea avea câteva secunde în care nu trebuia să alerge.

Din boxele mașinii se auzea o melodie care îi plăcea.

Ridică privirea.

— Îmi place melodia asta. Poți s-o dai mai tare?

— Sigur, spuse Laszlo.

Volumul crescu.

Miky se uită iar la ceas.

— Sper să prind autobuzul. Toate au început prost în dimineața asta.

Laszlo verifică drumul.

— Mai avem două minute și ajungem. Nu-i problemă.

— Sper.

— O să ajungem, stai fără griji.

Laszlo făcu o pauză.

— Dacă e ceva, merg cu tine până la următoarea stație. Mă bag în fața autobuzului și îl oprim ca în filme.

Miky începu să râdă.

— Numai să nu ajungem la știri.

Mașina continuă pe bulevard.

După încă puțin timp, Laszlo arătă înainte.

— Uite autobuzul.

Miky se ridică puțin de pe scaun.

Era acolo.

În stație.

— No, perfect!

Mașina opri.

Miky coborî, își luă geanta și trollerul.

— Exact la timp. Mersi frumos! O zi minunată, domnule!

— Drum bun!

Miky trânti portiera și porni spre autobuz.

Prima problemă a zilei fusese rezolvată.

Sau cel puțin așa credea.

⸻

Ajunse la șofer.

— Nu vă supărați, ăsta merge spre Arad?

Șoferul îl privi.

— Nu! Ăsta merge spre Budapesta!

Miky rămase nemișcat.

Șoferul începu să zâmbească.

— Normal că merge la Arad! Hai, urcă.

Miky expiră.

— M-ați speriat.

— Vezi că trebuie să iei bilet de la nenea controlor. E acolo în spate. Doar să ai bani ficși, că nu are să-ți dea rest.

Miky ridică portofelul.

— Și cu cardul nu pot plăti?

Șoferul îl privi de parcă tocmai îl întrebase dacă autobuzul putea zbura.

— Unde te crezi?

Făcu o pauză.

— Pă Viena?

Miky nu mai spuse nimic.

Urcă.

Controlorul era în spate.

— Bună dimineața. Un bilet până în Arad, vă rog.

— Douăzeci și șapte de lei.

— Pot plăti cu cardul?

— Nu, domnule. Nu se poate.

Miky scoase o bancnotă.

— Ok… am doar cincizeci.

Controlorul luă banii.

— Nu-ți face griji. Oricum în Inand și în Salonta mai urcă oameni. O să am să-ți dau restul.

— Ok, vă mulțumesc.

Miky își găsi locul.

Puse trollerul și se așeză.

În sfârșit.

Scoase telefonul.

Deschise biletul de avion.

Check-in făcut.

Timișoara — Charleroi

17:20

Se uită la oră.

Avea timp.

Chiar mult.

Dacă totul mergea normal, urma să ajungă suficient de devreme încât să mai piardă vremea prin Timișoara înainte de plecare.

Miky se relaxă.

După agitația dimineții, lucrurile păreau să intre în normal.

⸻

Autobuzul ieși din Oradea.

Drumul continua fără probleme.

În Salonta opriră din nou.

Urcară câțiva oameni.

Controlorul trecu printre scaune și se opri lângă Miky.

— Domnule.

Îi întinse banii.

— Restul. Douăzeci și trei de lei.

— Mersi frumos.

Miky îi băgă în portofel.

Autobuzul porni mai departe.

Kilometrii treceau.

Miky mai verifica din când în când telefonul.

Totul era în regulă.

Avionul era încă la 17:20.

Check-in-ul era făcut.

Bagajele erau cu el.

N-avea niciun motiv să se streseze.

Până când autobuzul ajunse în zona fostei gări din Pâncota.

Motorul scoase un zgomot ciudat.

Miky ridică privirea.

Autobuzul încetini.

Apoi se auzi alt zgomot.

Și se opri.

Liniște.

Câteva secunde mai târziu, cineva din spate strigă:

— Iese fum!

Pasagerii începură să se uite pe geam.

Șoferul coborî.

Din partea din spate a autobuzului se ridica fum.

Miky se uită imediat la telefon.

Apoi spre autobuz.

Apoi iar la telefon.

— Oooo, nu…

17:20.

Avion.

Timișoara.

Charleroi.

— Trebuie să prind avionul… Ce mă fac?

Oamenii coborâră.

Șoferul și câțiva pasageri se adunară în spatele autobuzului.

Miky rămase lângă bagaje.

Nu putea face nimic.

Simți foame.

Își aminti de pastile.

Deschise trollerul și scoase un flacon cu apă.

Apoi recipientul cumpărat de pe internet.

Voia doar să-i dispară senzația de foame.

Scoase o pastilă.

Se uită la ea.

Părea puțin diferită față de cele pe care le mai luase.

— Hmmm…

O întoarse între degete.

Ceva nu era în regulă.

Ar fi putut s-o pună înapoi.

N-o făcu.

O băgă în gură și bău apă.

Nu știa că produsul era recent apărut, insuficient testat și provenea dintr-un laborator despre care nu știa aproape nimic.

Îl cumpărase de pe un site pentru că fusese mai ieftin.

Atât.

Miky puse flaconul înapoi.

Așteptă.

După câteva minute, simți o durere de cap.

La început ușoară.

Apoi mai puternică.

Își duse mâna la frunte.

— Ce naiba…?

Imaginea din fața lui deveni neclară.

Clipi.

Nu trecu.

Încercă să se ridice.

Pământul părea că se mișcă.

— Stai puțin…

Amețeală.

Vedere încețoșată.

Vocile oamenilor din jur deveneau tot mai îndepărtate.

Miky încercă să spună ceva.

Nu mai apucă.

Genunchii îi cedarǎ.

Căzu.

Și totul deveni negru.

⸻

Nu știa cât timp trecuse.

Poate câteva secunde.

Poate minute.

Poate ore.

Miky deschise încet ochii.

Îl durea capul.

Rămase întins pentru câteva momente.

Apoi se ridică.

Primul lucru pe care îl observă fu liniștea.

Autobuzul dispăruse.

Pasagerii dispăruseră.

Șoseaua nu mai arăta la fel.

Peisajul era…

greșit.

Miky se ridică în picioare.

— Unde naiba mă aflu?

Scoase telefonul.

Niciun semnal.

Se uită la ceas.

Aceeași oră.

— Cum…?

În fața lui era o clădire.

Pe perete se afla un afiș pe care părea desenată o hartă.

Miky se apropie.

Încercă să înțeleagă ceva.

Nicio șansă.

Lângă clădire, pe o bancă, stătea un om mai în vârstă.

Părea complet inofensiv.

Miky se apropie.

— Bună ziua.

Bătrânul ridică privirea.

— Bună ziua.

— Puteți să-mi spuneți unde sunt?

— Pâncota, județul Arad.

Miky respiră ușurat.

Cel puțin locul era corect.

— Am înțeles. Și cum ajung în Timișoara? Trebuie să prind avionul de la 17:20 către Charleroi.

Bătrânul îl privi curios.

— Dar nu ai cal?

Miky clipi.

— Cum să am cal? Am venit cu autobuzul.

— Cu ce?

— Autobuzul.

Bătrânul continuă să-l privească.

— Ce este acela autobuz?

Miky se uită în jur.

Începea să simtă că discuția nu mergea într-o direcție bună.

— O chestie mare și pătrată pe roți. Poate duce până la cincizeci de persoane și se deplasează din punctul A în punctul B.

Bătrânul se gândi.

— Nu știu.

Ridică din umeri.

— N-am auzit încă de așa ceva.

Miky rămase nemișcat.

— Cum adică „încă”?

Nu primi răspuns.

Din depărtare se auzi galop.

Un soldat apăru în grabă.

Calul se opri lângă ei.

— Eu zic să vă adăpostiți pentru viețile voastre!

Miky se uită la el.

— De ce?

— Am zărit niște otomani călare!

— Otomani?

— Da! Și sunt vreo douăzeci, cred!

Miky întoarse capul spre bătrân.

Bătrânul nu părea impresionat.

— Nu-ți face griji. Ei doar își testează noile achiziții pe picioarele cailor.

Miky se uită iar la soldat.

— Ce achiziții?

Bătrânul răspunse liniștit:

— Noi tipuri de potcoave cu suspensii pe aer. Să nu provoace răni la genunchii cailor în timpul deplasării și să le crească viteza.

Miky nu mai spuse nimic.

Se uită la bătrân.

La soldat.

La cal.

La telefonul fără semnal.

Apoi din nou la bătrân.

— Totuși…

Înghiți în sec.

— În ce an suntem, dacă nu vă supărați?

Soldatul îl privi de parcă întrebarea era absurdă.

— 1447.

Miky nu reacționă.

— Ce-i așa mare lucru?

Soldatul îl analiză.

— Nu ai fost învățat?

Miky coborî încet telefonul.

Avionul de la 17:20 tocmai devenise cea mai mică problemă a lui.