În mod categoric, lifturile nu sunt cel mai bun prieten al omului.
Ele sunt o invenție perversă care, sub masca unui ajutor tehnologic indispensabil, te plimbă prin cotloane doar de ele știute, cu totul altele decât cele la care visai. Te urci în cabină cu speranța nobilă a ascensiunii spre noi înălțimi, dar utilajul are propria lui personalitate — de regulă, pasiv-agresivă. Stă, te măsoară din ochi, verifică dacă nu cumva respiri prea zgomotos, dacă ai greutatea regulamentară, dacă nu ești prea înalt sau prea optimist. În curând, sunt convins că vor apărea lifturi echipate cu senzori morali, care vor refuza să se clintească dacă ai păcătuit în ultimul trimestru.
Dacă ești pe hol și chemi liftul de la etajul cinci, vezi pe afișaj cum cutia coboară grăbită de la zece, se apropie promițător, trece pe lângă tine fără să clipească și se prăbușește veselă spre parter — pentru că așa au decis cei dinăuntru. Iar dacă te afli în interior și vrei la parter, mașinăria te urcă mai întâi la zece (unde nu e nimeni), coboară la nouă, face o pauză meditativă la opt, revine la cinci și abia apoi se târăște spre destinație, nu înainte de a-și trage sufletul la mezanin. Pe scurt: liftul simpatizează întotdeauna cu tabăra adversă.
Adevărata confruntare cu specia lor am trăit-o însă recent, într-un spital județean.
Șchiopătând lamentabil în urma unui accident casnic idiot — genul de moment în care soarta se răzbună fără milă pe tibia ta —, m-am prezentat la urgențe plin de speranță. După consultația inițială, doctorul m-a trimis la etajul întâi pentru radiografie. Văzându-mă cum mă sprijin de pereți ca un marinar beat pe furtună, asistenta mi-a recomandat călduros:
— Luați liftul, domnule! Ar fi inuman să urcați scările pe un singur picior.
Aici a început aventura.
Apas butonul de chemare. Secundele curg agale, transformându-se în minute. Liniște deplină în puțul liftului. Mai apas o dată, ceva mai apăsat. Imediat, din măruntaiele clădirii răzbate o voce metalică, gâtuită:
— Așteptaaaaaați!
Știam că liftul are conștiință, dar nu bănuiam că are și timbru vocal de contraltă.
După încă trei minute de reculegere, ușile se deschid teatral și în fața mea apare Maiestatea Sa: liftiera. O doamnă bine legată, trecută binișor de prima tinerețe, așezată pe un scăunel pliant ca o regină pe tron. O privire scurtă, de vameș experimentat:
— Sunteți bolnav? mă cercetează ea suspicioasă.
— Doar pe jumătate, îngaim eu, arătând spre piciorul inert.
Primesc viza de intrare. Pășesc înăuntru, iar suverana cabinei apasă maiestuos pe butonul „1”. Cușca tresare leneș, scoate un geamăt reumatic și începe să urce cu viteza unui melc obosit. Simt briza succesului, mă văd deja la radiologie.
Brusc, un scrâșnet scurt. Totul încremenește. Între etaje. Între lumi.
Doamna nu se pierde cu firea. Apasă metodic câteva butoane, dar hardughia refuză orice compromis. Tăcere mormântală.
— Fiți liniștit, zice ea cu un calm olimpic. Se mai întâmplă. Chiar azi dimineață au mai venit o dată băieții de la service.
Scoate din buzunar un telefon mobil cu butoane mari și tastează sigură pe ea.
— Alo? Da, noi suntem. Iar s-a blocat. Trimiteți pe cineva repede... Avem bolnav în lift! Mulțumesc, vă pup.
Închide și îmi aruncă un zâmbet plin de compasiune:
— Le-am zis că sunteți bolnav, așa că o să ia un taxi ca să vină mai repede.
Replica asta mi-a scurtcircuitat instantaneu ultimele sinapse funcționale.
— Stați puțin, zic. Adică firma cu care spitalul are contract de servisare nu are mașină de intervenție? Iar dacă n-aș fi fost eu, veneau pe jos sau luau tramvaiul cu transbordare la gară?
Doamna a ridicat din umeri senin, găsind momentul oportun să deschidă un taifas de salon: ce zodie sunt, cu ce mă ocup, cum a fost la facultate și dacă e adevărat că se scumpesc ouăle.
Aerul din cutie devenea dens, iar perspectiva de a aștepta un mecanic rătăcit prin traficul de la amiază într-un taxi galben m-a umplut de o energie disperată. M-am uitat la panoul de comandă — acea orgă de luminițe chioare care ne dicta soarta.
— Dați-vă puțin, vă rog, am zis hotărât.
Apas pe butonul de deschidere a ușilor. Nimic.
Apas pe „2”. Liftul scoate o tuse seacă și o smucitură de trei centimetri.
Apas frenetic pe „Alarmă”, „Parter” și „1” într-o succesiune haotică de cod Morse.
Liftiera mă privea uluită, ca pe un nebun periculos. Însă monstruozitatea de fier, probabil terifiată de gândul că un taximetrist grăbit chiar se apropie de clădire, a scos un pocnet metalic, a coborât brusc zece centimetri și... clanc.
Ușile s-au crăpat, apoi s-au deschis triumfător la etajul întâi.
Am sărit afară într-un picior, fără să mai simt vreo durere, beat de libertate. Înainte să o iau la goană spre cabinet, am privit înapoi: doamna liftieră își aranja tacticos fusta, așezată la loc pe scăunel, gata să-și reia tăcută garda în burta bestiei.