Alinuța
A fost odată, pe lume, o fetiță care se numea Alinuța, așa ar începe o poveste petrecută cu mult timp în urmă. Dar cea pe care vreau eu să v-o spun s-a întâmplat de curând, aproape sub ochii noștri, într-un oraș ca oricare altul, unde Alinuța era elevă în clasa a doua, la Școala Generală nr. 22 Mircea Eliade. Semăna, la prima vedere, cu toate fetițele de vârsta ei. Doar că, de mică, rămăsese fără mamă, iar din toată lumea aceea pierdută nu-i mai rămăseseră decât un bunic tare în vârstă, o cățelușă și o mână de cuvinte, împăturite cu grijă în suflet, ca o comoară:
„Să fii harnică, fetița mamei, să nu minți, să nu jinduiești niciodată la ce are celălalt, și astfel vei avea lumină în suflet."
Greu îi era, fără mamă. Și totuși, era fericită. Îl avea pe bunicul, care o iubea mai presus de orice pe lume. O avea pe Laica, cățelușa pe care o găsiseră cândva la Mănăstirea Lainici, ghemuită într-o scorbură de copac, tremurând de frig și de singurătate, poate de-aceea se înțelegeau atât de bine, ea și cățelușa, amândouă știind ce înseamnă să fii lăsat, pentru o vreme, fără nimeni. Mai avea, din când în când, câte o vedere de la tatăl ei, plecat departe, în străinătate, în căutarea unui trai mai bun. Deși, își spunea uneori Alinuța în tăcere, ce trai poate fi mai bun fără tatăl tău alături?
La școală învăța bine, iar învățătoarea o lăuda mereu. Ar fi făcut orice ca să-l vadă pe bunicul ei mândru și fericit. Dar era o zi din săptămână pe care o aștepta cu strângere de inimă: ziua în care aveau sport. Căci Școala nr. 22 era vestită pentru olimpicii ei, pentru sălile de sport strălucitoare, pentru tot ce se putea arăta cu mândrie. Și tocmai acolo, în sala aceea luminoasă, Alinuța se simțea cel mai mic și mai singur lucru din lume.
Era un copil care știa să observe, un dar rar la vârsta ei, și bănuia, fără să spună nimănui, de ce râd uneori colegii de ea. La fiecare oră de sport trebuia să se schimbe din uniforma școlii, iar apoi toți copiii rămâneau, pentru o clipă, doar în șosete. Hăinuțele Alinuței erau curate, ea singură le spăla, cu răbdare, seara, dar, din pricini pe care nu le înțelegea, păreau mereu să se agațe de colțurile băncilor și să se rupă. Așa se face că, într-o zi de sport, după ce au făcut saltul voinicului, pasul piticului și mersul târâș al viermelui, colegii au observat ceva: vârfurile ciorapilor ei, strânse cu grijă între degetele micuțe ale picioarelor, ca să ascundă o ruptură. Dar o mișcare, doar o clipă mai bruscă decât celelalte, o trădă, iar degetele, amorțite de-atâta încordare, se desfăcură, lăsând să se vadă tot ce Alinuța încercase, cu atâta grijă, să ascundă.
A fost de ajuns. Dan Nicola a fost primul care a râs, iar băieții l-au urmat în hohote, apoi și fetele. Râsetele au ținut mult, atât de mult încât Alinuței i s-a părut, pentru o clipă, că până și îngerii au uitat-o acolo, în mijlocul sălii. Și, în tăcerea aceea zgomotoasă din jurul ei, cuvintele mamei îi răsunau mai puternic decât oricând: „Să fii harnică, fetița mamei, să nu minți, să nu jinduiești niciodată la ce are celălalt, și astfel vei avea lumină în suflet."
Nu a mai putut îndura. A fugit spre casă, uitând de ghiozdan, de învățătoare, de tot ce lăsa în urmă, plângând cum plâng doar copiii care nu știu cum să se apere. A doua zi, o colegă cu suflet bun, Emilia, i-a adus ghiozdănelul uitat. Iar Alinuța, cu tot curajul pe care l-a putut aduna, s-a întors la școală. Dar Dan Nicola, care se credea cu un pas mai presus de ceilalți, fiindcă era, cum spunea el însuși, „băiat de director", i-a simțit slăbiciunea și a continuat să o necăjească, în timp ce toți băieții râdeau alături de el. Iar lacrimile, iarăși, au podidit-o.
Bunicul o privea, neputincios, și se învinovățea în tăcere: de ce i-a luat bătrânețea tocmai vederea, tocmai acum, când ar fi vrut să-i coasă el hăinuțele, să-i ferească pielea de frig și inima de rușine? Dar nu la asta trebuia să se gândească acum. Problema era alta, mai grea: Alinuța nu mai voia să meargă la școală.
Așa că, într-o seară liniștită, cu mâinile lui tremurânde, bunicul a scos dintr-un geamantan vechi o carte de povești și pilde culese din popor. Și, pe răcoarea serii, i-a citit Alinuței povestea măgarului cel bătrân.
„Într-o bună zi, măgarul unui țăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat ore în șir, în timp ce țăranul se gândea ce ar putea face. Până la urmă, hotărî: măgarul era bătrân, iar fântâna, oricum secată, tot trebuia astupată într-o zi. Nu mai merita osteneala de a-l scoate.
Așa că țăranul își chemă vecinii să-l ajute. Fiecare apucă o lopată și începu să arunce pământ în fântână. Măgarul înțelese îndată ce se întâmplă și zbieră și mai tare. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeți bune de pământ, se potoli și tăcu. Țăranul se aplecă să vadă ce se petrece și rămase uluit. Cu fiecare lopată de pământ care cădea peste el, măgarul cel bătrân făcea un lucru neașteptat: se scutura de pământ și pășea deasupra lui. Așa, pas cu pas, urcând tot mai sus pe propria lui povară, măgarul ajunse, în cele din urmă, la gura fântânii și sări afară, liber, fremătând în lumină.
Viața, îi spuse bunicul Alinuței, va arunca poate și peste tine, din când în când, cu pământ și cu tot felul de greutăți. Dar secretul e simplu: te scuturi de pământul acela, și-l folosești ca să urci un pas mai sus. Fiecare greutate poate fi, dacă vrei tu, o treaptă. Nimeni nu rămâne pe fundul fântânii dacă nu se dă bătut.
Și ține minte, fetița mea, cele cinci reguli ale fericirii: curăță-ți inima de ură, de frică, de egoism; scutește-ți mintea de griji nefolositoare; simplifică-ți viața și fă-o mai frumoasă; dăruiește mai mult și așteaptă mai puțin; iubește mai mult și scutură-te de pământ, pentru că, în viața asta, tu trebuie să fii soluția, nu problema."
Alinuța și-a șters lacrimile de pe obraji, l-a sărutat pe bunicul și i-a promis, cu ochii încă umezi dar hotărâți, că nu se va da bătută.
Și a început să caute soluția.
I-a venit o idee care i-a dat, dintr-odată, curaj: mama Emiliei știa să coasă. Poate avea s-o învețe și pe ea acest meșteșug încă greu pentru mâinile ei mici. Și așa s-a și întâmplat, în scurtă vreme.
Cu multă voință, Alinuța și-a cusut singură toate hăinuțele, și le-a cusut bine. Se simțea, pentru prima dată de mult, puternică. Acum putea să zâmbească ea, în sinea ei, gândindu-se că Dan Nicola nici măcar nu știa să bage ața în ac. Iar premiul întâi la limba română, pe care învățătoarea avea să-l anunțe curând, urma să cântărească, în ochii colegilor, mult mai mult decât toate râsetele lui nedrepte.
O nouă lecție de viață, pentru un copil care trecuse deja prin destule, fusese, în sfârșit, bine învățată.
Iar voi, copii, „copii mari" și „copii cu copii", ce ați învățat din pățania Alinuței?