Farul s-a stins, iar marea doarme...
Nu mai loveste acum malul perfect cladit din pietre sfaramate.
Durerea acestora a fost inghitita de spuma valurilor, gonita de tipatul pescarusilor.
E inalt zidul si e prea grav. Zambetul nu i-a mai luminat de mult timp chipul, acum amar si inchis.
Orchestra a uitat sa inceteze a canta, astfel ca inca mai umple golurile fiintei mele.
Mi-e dor de vioara splendid acompaniata de pian. Mi-e dor de Chopin, de momentele cand ma contopeam cu muzica lui; cand melancolia mea era inghitita de acorduri perfecte.
Atmosferei ii lipseste aerul. E sufocanta deziluzia ce a intrerupt curentul, zbatandu-ma acum un intuneric.
Inchid ochii si simt malul. Simt granita si ma cutremur. Nu mi-a fost nicicand teama. Acum o visez.
Turnul alb e atat de inalt. Intind bratele si nu il ajung. Mi-e imposibil si plang.
O alta lacrima ce loveste malul perfect cladit din pietre sfaramate...


3 martie 2002