Vrem să ni se spună adevărul, dar adevărul e aspru, nu-l suportăm.
Vrem să ni se spună adevărul, dar noi îl spunem rar, sau poate niciodată.
Vrem să ni se spună adevărul...Care adevăr? Cel pe care vrem noi să-l auzim, sau cel aspru, care nu iartă, care-ți intră ca un pumnal în inimă?
Vrem să ni se spună adevărul dar nimeni nu mai știe ce e ăla adevăr. Acum adevărul e înlocuit de minciuni, minciuni pe care noi le credem adevărate. Ce ironică poate fi viața!!!
Adevărul. De când nu-l mai cunoaștem!!! De când nu mai cuoaștem înțelesul acestui cuvânt!!! De când adevărul este confundat cu minciuna, sau mai curând este înlocuit de aceasta!!! De când adevărul nu mai este adevăr în concepția noastră!!!
Adevărul a dispărut cu totul din viața noastră. Hai să nu exagerez. A mai rămas doar o umbră. Un cuvânt în plus în vocabularul limbii noastre. Un cuvânt sterp, fără înțeles, care pentru noi nu mai înseamnă nimic. În rest totul a dispărut. S-a stins ca un foc ce cândva ne-a mistuit puternic. Acum a mai rămas doar cenușa, pe care o împrăștie vântul purtând-o spre zări îndepărtate, pe care nu le cunoaștem încă. Și astfel adevărul dispare, dispare pentru totdeauna sau până când vom cuceri și zările îndepărtate spre care se îndreaptă.