Daca as pune punct vietii mele de pana acum ar trebui sa inventez una noua. Iar pentru asta ar fi nevoie sa mi-o analizez pe cea veche si sa realizez ca nu se merita efortul. Asadar raman ce-am fost si ce voi fi, intr-un colt ascuns cu grija pe fundul unei ape curgatoare. Malul va fi purtat cu siguranta mai departe, noi suprafete vor fi sedimentate, insa apa va curge incontinuare, urmandu-si cursul sau involburat. Voi fi bantuit de fantomele trecutului, ale prezentului si de cele ale viitorului, ca de o viata trecuta pe care nu o voi putea masca sub nici un chip.
Dar trecutul suntem noi. Probabil ca acesta e blestemul nostru- al tuturor. Nu suntem decat farame de trecut risipite in neant, farame de viata, de ganduri, de materie imprumutata. Poate ca nici nu ne trebuie mai mult. Avem cu totii vini pe care ne ferim sa le afisam de parca ne-ar apartine. De parca o farama din ceea ce suntem noi ar fi creatia propriului nostru eu. Din pacate,- sau poate din fericire,- omul nu e o entitate responsabila de ea insasi. El exista in virtutea unor legi si entitati straine care au creat-o, au definit-o, i-au oferit constiinta,- atat doar cat sa se stie si sa se creada pe sine. Asadar, daca te vei intreba vreodata cine esti tu, vei depasi cu impertinenta bariera de iresponsabilitate. Esti ceea ce esti, suma de trecuturi ce te-au precedat si te-au definit prin cursul lor. Nu ai vreo vina ori vreun merit decat in masura in care iti asumi acest eu strain care esti. Si sigur ca o vei face, fiindca e singurul lucru care esti,- intelegi acest lucru inca inainte de a te naste,- asadar, daca te vei gandi macar pentru o clipa sa pui punct, e bine sa sti ca vei fi acelasi cand o vei lua din nou de la capat. Asta pana la un ipotetic capat final in care vei deveni trecutul unor alte trecuturi… viitoare tie…

Nota: Intarziati 2… Punct si de la capat; 26.12.2002