În urmă cu câteva săptămâni m-a sunat la telefon un fost coleg, venit din Canada special pentru a urmări festivalul George Enescu. Nu ne văzuserăm de foarte multă vreme însă aflasem că e în țară, așa că n-am fost prea mirat de telefon. Mi-a propus să ne vedem la un restaurant, să mai schimbăm câteva vorbe. Ne-am bucurat amândoi de revedere, am discutat de una, de alta, despre colegi, cunoștințe comune, etc. Nu știam exact cu ce se ocupă, așa că l-am întrebat; mi-a răspuns că are o firmă de consultanță. M-am bucurat foarte mult să aud lucrul ăsta pentru că de mult voiam să aflu cam cu ce se ocupă o astfel de firmă și iată că acum aveam o minunată ocazie să-mi completez și acestă lacună a cunoștințelor mele de cultură generală. Deși răspunsul a sosit cu promptitudine, totuși am avut impresia că era pregătit dinainte: "Uite, am să-ți dau un exemplu și ai să înțelegi imediat: vine un client, îl poftesc să șadă, schimbăm câteva vorbe și la un moment dat mă întreabă ce oră e. Îi iau atunci ceasul de pe mână, îl privesc, îi spun cât e ora după care-i scriu o factură pe care el mi-o achită; ne despărțim apoi foarte mulțumiți și unul și altul! Ai înțeles?" Mare lucru nu înțelesesem, dar am dat aprobator din cap, rușinat de câtă ignoranță dădusem dovadă punându-i o întrebare cu un răspuns atât de simplu. Când a venit chelnerul cu nota de plată, s-a îndreptat fără șovăire spre amicul care radia bunăstare și avea acel aer inconfundabil al omului de afaceri prosper! După ce am ieșit afară și ne-am despărțit cordial, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi pipăi buzunarul: nu eram sigur dacă nu cumva consumația se plătise din banii mei...