Este al treizecilea an din calatoria mea in viata.Am pasit pe cararile ei violent de dureroase, cu dragoste in inima si lumina in ochi.Sunt doar la inceput de drum, vesnicia se invarteste in fata mea pe oriunde as lua-o si simt ca nu voi obosi prea curand. Calcand cioburi unse cu miere, construiesc o cale dreapta pe care sa-mi continui calatoria , pentru a fi fericit, a ajunge la absolut. Nadajduiesc ca intr-una din zilele prafuite si pustii, asemeni sufletelor noastre, voi avea puterea sa zbor.Da, sa-mbratisez norii si sa sa dansez cu stelele, trupul sa-ti piarda controlul ,dar mai ales sa-si piarda sensul. Alerg si ma ascund in eternul albastru, trezindu-ma apoi in adancurile marii. Apa-mi mangaie usor gleznele si ma ajuta s-o strabat ,s-o intregesc, prin plutit , precum un zbor de randunele.Tipatul ei mut si nisipul ars de surasul soarelui ma imping la beatitudine.Nu ma satur de numarat treptele pe care le vor urca sa ating iar cerul,iar atunci ma voi arunca in bratele vantului si ma va purta printre suspine si zambete. Melodia negurei pamantului imi va salta pasii lenti, picioarele-mi vor apa de foc, vor aprinde in drumul lor lacrimi.Calatoria mea nu se sfarseste niciodata, dar acum sunt sleit de puterea de a mai spera. Imi privesc picioarele ostenite si culcandu-ma domol pe spate,ma intreb pentru a treizecea oara : “Cand voi fi capabil sa ma ridic din acest scaun cu cercuri de metal pentru a porni in cursa vietii? ”