Și tu ești om. O, da, nu încerca să negi. Ești un om ca toți ceilalți: insignifiant, slab și mirat de tot ce vezi că e puțin diferit de locul în care ai crescut. Un om într-o mulțime imensă care se foiește în jurul tău și te împinge și te strânge și se joacă cu tine ca marea cu o frunză dintr-un boschet. Toți sunt la fel ca tine, dar tu îi vezi diferiți. Dar te înșeli... au toți același miez stafidit, înconjurat de o crustă groasă, poate crăpată pe alocuri, dar străină de lumina adevărată. Îi vezi în jurul tău preocupați de treburile lor, concentrați și indiferenți la orice, trecând grăbiți pe lângă tine. Numai tu stai și privești și simți cum un gol se naște în tine și începe să te roadă. Vrei să vorbești cu ei... Deschizi gura și strigi... îi chemi... implori... plângi... urli din adâncurile tale cu putere, până simți cum gâtul ți se usucă și te ustură și te sufoci, deși ai destul aer... În van. Nu aude nimeni. Ah, și ai atâtea de spus, de împărtășit... Poate ți-ai pierdut glasul fără să-ți dai seama și de aceea nu te aud. Încerci prin gesturi. Faci cuiva cu mâna și zâmbești forțat. O privire rece, înghețată de vreme și de viață trece prin tine ca prin sticlă. Ridici mâinile și bați din palme. Te ridici pe vârfuri și fluturi brațele deasupra capului. O voce mică îți șoptește „Ești demn de nimic... Nu ești util...” Începi să te agăți de cei din jur, să-i tragi de haine sau de păr, să-i plesnești, dar toți trec mai departe ca și cum ar trece prin tine. Te învârți dezorientat și simți cum inima îți bate sacadat, ca și cum ar ști ceva ce tu nu știi încă, în ignoranța ta. Încerci să fugi, dar nu reușești decât să faci câțiva pași, căci picioarele ți se încleiază și îți dai seama că mulțimea e prea mare ca să poți ieși din ea. Sufletul tău e viu, agitat, nu înțelege nimic, cere cu disperare comunicare, căldură, atenție, cunoaștere. Caută apă într-un deșert care se extinde. Te miști de colo până colo, izbindu-te de ei, dar inima ți se liniștește și îți dai seama. Te strângi încet, dureros și gemi neauzit cu fiecare rid care se formează. Miezul e gata. O crustă negricioasă începe să se depună și tu abia mai respiri, te încrunți. „Ce pierdere de vreme!” Mărești pasul și te pierzi în mulțime.