Ieri am înghițit încă de dimineață lumea amară a lui Pante. Totul a început, să fi fost șase trecut cu doar două-trei minute când am întors iritat perna udă și m-am așezat altfel, astupând pentru o clipă hărmălaia de sub fereastră. Copiii parcă-și târau strigătele printre lighioanele curții scoțând din babă vaiet după vaiet, iar din când în când o bufnitură le dădea tonul și nu știu cum, cel mai mic, cred că era cumva într-o altă lume fiindcă claxona râzând călare pe bicicletă, bicicleta mea...am aruncat prin cameră câteva înjurături crezând că pereții se vor desface peste urechile lor, poate au uitat că sunt singurul chiriaș. Degeaba m-am ridicat în capul oaselor trântind geamurile de pereți, mahmureala mea nervoasă nu a schimbat cu nimic momentul, dimpotrivă. Pante aproape că își crăpase fruntea de poartă fixând cu o privire pe care nu ți-ai fi dorit-o niciodata, preajma. Așa că am ezitat în timp ce baba se ținea cu mâna de fuste arătând spre noră-sa care zăcea printre copii.

Am crezut...mi-am adus aminte, nu trebuia să plec atunci. Într-o zi, un bărbat pe care nu l-am mai văzut, mi-a spus că ne cunoaște. Uimirea mea a fost vizibilă abia când mi-a povestit cum că un individ apărut de nicăieri, te-a ridicat și a dispărut așa cum a venit.... –Am fost acolo domnule! Am fost! l-am întrebat dacă a apucat să-i rețină chipul, spunea ceva de o privire pe care și-a dorit s-o uite repede. Nimic mai mult.

Mă uit la muierea lui Pante, as vrea să-ți spun că mi-e dor. Strâng pervazul în pumni și îmi este teamă că nu o sa mai am niciodată aceeași inimă. Nu știu cum, dar m-am trezit după un timp. Pe jos, lângă mine o sticlă de vin avea aceeași culoare ca în fiecare zi.

Ziua 486. Pe Pante nu l-am mai văzut de ieri, dar privirea lui mi-a alergat noaptea. Câteodată te puteam privi în ochii lui și n-am știut.