Se făcea că trăiam într-o peșteră, în care, printr-o surprinzătoare reflexie a luminii, intrată nu se știe pe unde, era soare mereu. Uitasem toți să dormim din cauza asta și, visând cu ochii deschiși, deseori nu mai făceam distincție clară între realitate și ceea ce obișnuiam deja să numim „dimensiunea extravagantă”. Erau aproape două lumi. Tranzițiile între cele două stări erau atât de discrete, încât plăcerea primilor pași în ambele dimensiuni compensau din plin teama de-a ne rătăci în extra-vacantă, pentru că trebuie să vă marturisesc, dacă acasă era „acasă” și ne simțeam bine, confortabil și în siguranță orice-am fi făcut la adăpostul legilor, în extra-vacantă nu exista decât o singură lege: imaginația. Puteai fi orice, iar spațialitatea în sine era exact aia pe care ți-o doreai să fie, atâta doar că erai singur, șansele ca altcineva să-și imagineze exact același lucru fiind practic inexistente. O singură dată am avut o experiență nefericită: de plictiseală mă divizasem în două, cu scopul să iubesc și eu ceva nou. M-am întors aproape vomitând, constatând că mă iubisem doar pe mine. Alții, de disperare, au încercat contrabanda cu dragostea. S-au lăsat… aceeași obsedantă lipsă de cumpărători.