O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca niște dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată! Ca niște coloane de piatră suitoare în locuința răcoroasă și aspră a faraonului. Când a trecut pe lângă mine, secera lor a înmuiat genunchii mei și ochii mei au blestemat lumina în care m-am încurcat ca niște pânze de păianjen. Limba mea a căzut grea înaintea lor, tăblițele de lut s-au spart la șuierul lor. Sulița ochilor ei mi-a tăiat privirea în două și nu mai văd decât jumătățile lucrurilor. Și tu, călătorule, ești jumătate de drum, așa cum eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei.
Și totuși, ea nu vede cum calcă pe acoperișul lumii, căci acesta se întinde acolo unde pasul ei sună. Și mângâierea ochilor ei e fără de seamăn înaintea tuturor popoarelor. Cine sunt eu să ridic ochii și să pun mâna în dreptul coastelor ei, în podul palmelor și puntea picioarelor ei? Dacă sânul ei m-ar atinge, aș încremeni și m-aș sfărâma ca un bulgăre de nisip. Dacă brațele ei m-ar cuprinde, apele Nilului ar trece peste mine și în mine de ar intra nu aș mai fi eu ci ea ar locui în mine întotdeauna. De cine m-aș teme atunci? Cine ar sta împotriva sângelui nostru? O, beduinule, spune-mi că tu știi drumul spre inima ei neîmblânzită și cunoști a struni hățurile nenorocului!
Atunci, beduinul mi-a spus următoarea poveste:

Trăia odată, într-un sat, un om bătrân și singur, care se spune că știa totul. Într-o zi, a venit la el un tânăr și i-a spus:
- Om bun, învață-mă să câștig iubirea. Iubesc o fată minunată, dar ea nu știe de mine.
Atunci bătrânul s-a așezat la umbra unui copac și a spus:
-Te așteptam! Stai lângă mine!
Apoi a închis ochii și din el au început să urce coloane de nisip.

După ce-am plâns îngrozit, stau și acum prostit pe marginea patului. În ochi mi se scurge un fir alb, sunător.