La colțul străzii era mielul. Nu behăia. Nu avea motiv. Fuma liniștit dintr-o țigară Chesterfield. Trecătorii se opreau, îl mângâiau pe creștet, îi spuneau cuvinte dulci și apoi se urcau în tramvai. Istoria se repetă zilnic. Cineva a adus de acasă un carton pe care a scris ”Ocrotiți și miei vagabonzi!” și l-a așezat cuminte în fața mielului. Noaptea mielul pleca spre livada lui. Lângă oraș e o magnifică livadă de cireșe. Liniște. Multă liniște în livadă. Aici nu îndrăznea nici un trecător să se avânte. Legenda locului spunea că un fost poet fusese alungat de prostime aici. Exilat între cireși. Poetul murise de mult. Într-o dimineață un prichindel cu ghiozdanul în spate a descoperit cadavrul poetului bălăngănindu-se de o cracă. La picioarele lui stătea mielul și fuma dintr-o țigară Chesterfield. Avea un zâmbet sarcastic. ”Na! Bine ai pățit, fraiere! Atâtea poezii te-au adus la sinucidere.” Mai departe știm cum toții ce s-a întâmplat. Mielul a devenit berbec și a fost sacrificat de ziua orașului. În locul lui la colțul străzii se află un cangur acum. În marsupiu poartă un volum de versuri cu autograf. Aparține poetului alungat de mulțimea năucă în livadă. Câteodată, când tramvaiul se oprește în stație, scoate cu lăbuțele lui mici volumul cu autograf și îl arată victorios trecătorilor. Atunci câteva babe și moși se opresc și exclamă sfătoși: ”Nu mai scrieți, maică, poezii! Că o luați razna cu toții și o să atârnați ca Iuda de cracă!”