Nu era o stâncă ca toate stâncile.Era o stâncă îndrăgostită de mare,era cea mai aproape de spuma ce scălda nisipul plajei.Era fericită când un val mai puternic ajungea până la ea,spălând-o de alge,mușchi, ori meduze arse de soarele ce pârjolea chiar și cea mai mică formă de viață.După retragerea mângâietoare a valului se simțea diferită față de celelalte surate îmbătrânite și uscate,parcă o mână nevăzută o dezgolea lăsându-i la vedere toată puritatea.Întro zi vântul își domoli tăria,iar marea rămase-n nemișcare.Iar timpul trecu nepăsător mai departe.Pe stânca îndrăgostită de mare o cuprinse disperarea,soarele o usca dându-i aceeași asemănare cu stâncile din jur.Simți ca o aducere aminte,o vagă senzație de plăcere.O meduză cu mișcări sporadice își încheia ciclul vieții uscându-se pe stâncă.Timpul aduse toamna cu furtunile ei fără de sfârșit.Plăcerea dispăruse,ar fi vrut să mai simtă o algă sau măcar o meduză,care își așteaptă sfîrșitul,însă nimic ,doar valurile o izbeau necontenit,totul devenise un chin.Ar fi vrut puțin soare,doar fulgerele îi luminau fața împietrită.Un tunet se abătu dinspre tării,o lumină inundă plaja,pentru o clipă marea o mângâie ca altădată.Apoi nu mai simți nimic.Furtuna se opri,soarele apăru din mare.Aceeași plajă,doar stînca lipsea.Stînca își împlini visul,se contopi cu marea.