uneori descoperim ceasuri mov în deschiderea zorilor. îți spun șoptit să îți savurezi cafeaua după cum auzi foșnetul secundelor, în timp ce eu privesc nehotărâtă spre urmele tale ovale, adun rotocoale de întrebari, fără a încerca să ascult oamenii, apa, forfota zilei.

înțelegi, darius, am nevoie doar de trei obiecte simple, să știu că ai venit fără plecări, să simt cum dezechilibrezi viața într-un surâs și mă scuturi de ploaia neagră. nu îmi asculta inima, scrijelesc în ea un oraș incolor, iar tu pictezi femeile după asemănarea dorințelor.

când te vei întoarce, noaptea îți va lovi genunchii, blând, să te ierte înainte de a intra în lumea asta de santal.

și nu ne vom iubi, încă nu știm dacă aici este posibil. încă ne amețim cu splendoarea iluziilor și stăm de vorbă despre Borges, Kafka și Fowles, într-un concert de Mozart la Mont Saint-Michel.


e simplitatea aceea limpede, când orice reverberare se pierde în altă zi, iar noi ne păstrăm scrierea prea caligrafică pe o foiță oranj de apus.

acum îmi privesc ochii în cafea, stau lângă un rodondendron sălbatic și mă întreb dacă voi fi vreodată îndeajuns de frumoasă încât să mă simt vie fără atingerea ta.