copiii aceia desprinși din noi, darius, fără început, desprinși ca pojghița de sare a lacrimilor, încet, cu trecere necesară prin nesăbuințele noastre, prin ignoranțele de fiecare zi. așa sunt ei, își desenează chipul cu grijă, să nu își murdărească de sânge degetele, să nu urle prea devreme de spaimă. și, când au prea mulți oameni de îndurat, se ascund într-o celulă de liniște, dincolo de pielea noastră arămie, de oasele răsucite în jurul unui cuvânt mort.

nu înțeleg, darius, de unde începe în mine octombrie. de unde balanța îți atinge mama. și nici cum se întâmplă de apa vărsată din ochiul iepurelul alb udă scorțișorul. nu știu când au început toate să poarte memoria noastră. întrebările, darius, au umerii largi, loc pentru atâta relativitate și lumină difuză, încât orice mi-ai răspunde acum își are altă rădăcină, în alt octombrie. tot mai în timp.

unii spun trei mii de ani înainte de facerea omului. și dacă e adevărat, darius, dacă există acest adevăr neomenesc, atunci eu, cu inima asta împărțită în patru, cum aș putea ști unde te-am trăit întâia oară, vibrând de dragoste și fără să caut nimic în urmă? fără nicio neliniște. fără nicio îndoială. fără sentimentul unui stern frânt în trei.

și dacă niciun adevăr nu își are răspunsul aici și acum, dacă pur și simplu este un intermezzo terestru, în care tot ce ne este dat există deja întipărit într-o spirală sau alta, atunci orice silogism, orice geometrie, orice limitare, numire și sens, toate esențele noastre își au reflectarea lor în alt spațiutimp. nici nu mai pot rosti viitorul, fiindcă e prea de mult întâmplat. tu știi, darius, știi deja unde își are rădăcina scorțișorul...