fragment din povestirea "Dependență de albastru"
..........................................................
Un sentiment straniu de déja vu îl acaparase în ultimele minute în care peisajul îl predispusese la visare și, deși această senzație o încercase într-o intensitate mai redusă încă de la sosirea sa în acele locuri, nu reușea să-și amintească dacă mai trecuse vreodată în viață printr-un loc măcar asemănător cu ce i se înfățișa acum în fața ochilor sau totul era doar o plăsmuire a psihicului său obosit. Zgomotul făcut de mișcarea de dute-vino a apei îi gâdila în mod plăcut auzul iar aerul sărat era sorbit în plămâni cu patima celui care știe că se va termina în curând și atunci va trebui să stoarcă lucrurile de aer și să respire aerul lucrurilor. Nemaiavând aer, păsările se vor opri în zbor cu ciocurile larg deschise ca pentru un ultim țipăt al celui ce știe că trebuie să moară puțin, pietrele se vor albi ca semn al bătrâneții ce nu iartă pe nimeni iar soarele va cădea puțin după orizont într-o noapte senină de vară. Iar după ce va fi respirat și aerul stors din lucruri, el se va fi respirat pe sine, începând cu gândurile nevinovate, apoi cele orgolioase, continuând cu gândurile de frunze, de mierle, de pete, de cioburi, de dorinți, de albastru. Își va respira sentimentele într-un gest de silă, cu nimic mai presus decât mestecarea pământului crud în semn de înfrângere și le va da afară grăbit ca nu cumva să devină una cu plămânii și să nu îl mai părăsească vreodată. Mai apoi carnea albă cu miros de câmp și-o va respira, rotula cea răbdătoare și încăpătoare pentru durerile leneșe de amiază, unghiile mereu tocite de-atâta săpat printre amintiri și, în final, ochii cei mari și goi ascunși de vederea vreunui om fericit.
.......................................................