Există în ultima vreme un fenomen aproape alarmant care se manifestă cu virulență și cu ostentație peste tot în jurul nostru: fenomenul manele. Manelele ne-au invadat nu numai casele de discuri, magazinele de muzică, programele televizate (până și emisiuni de tip talk-show), posturile de radio, dar până și intimitatea propriei case în care nu se poate să nu auzi măcar din când în când acordurile „suave” ale manelelor pe care le ascultă vecinul cu toată puterea pe care i-o permite stația de amplificarea cumpărată special pentru Adi, Guță și Sorinel.


Fenomenul în sine n-ar fi atât de deranjant dacă s-ar manifesta numai temporar (poate vă amintiți moda câtorva veri în care tot ce auzeam de dimineața până seara era „La mare / la soare / fetițele sunt goale” – care a trecut așa cum a apărut). Însă ceea ce este îngrijorător este longevitatea manelelor, la care se adaugă o proliferare aproape exponențială a „concertelor” de manele cu săli arhipline și a discurilor vândute.

Ei și? Veți spune? Au existat și rock-and-roll-ul, și jazz-ul, și rock-ul „supărat”, punk-ul și mai nou house, hip-hop etc. Da, au existat și mai există. Departe de mine gândul de a face un proces de intenție unui anumit gen muzical în pofida altuia. Moda se schimbă și latinul spune că „de gustibus non disputandum”. Însă fenomenul manelelor este unul îngrijorător prin aceea că impune drept valori kitsch-ul și prostul gust, lipsa crasă de profunzime în gândire și în simțire și o sub-mediocritate frizând retardarea.

Manelele au fost acuzate – și uneori pe nedrept – de vulgaritate și obscenitate. Adevărul este că majoritatea manelelor și – poate cel mai important – manelele de succes nu au conținut nici vulgar, nici obscen, ci pur și simplu o tematică extrem de facilă și de siropoasă care merge de la tânguirea patetică a bărbatului după o iubire pierdută la blestemarea propriei soarte și la gânduri de răzbunare. În versurile manelelor transpar o gândire profund rudimentară și un grobianism cras. Ceea ce doare nu este faptul că versurile sunt proaste (e plină lumea de versuri proaste, azi tot românul e poet), ci faptul că asemenea platitudini trec drept esențe ale simțirilor profund umane. Și la acest lucru contribuie fără îndoială în primul rând mass media.

Amploarea mediatică a fenomenului este de blamat și de sancționat public. Justificări de genul „asta se cere”, „asta se vinde” sunt cu atât mai condamnabile cu cât media sunt cele care formează într-o anumită măsură gustul publicului. Am intrat cu toții într-un cerc vicios din care este aproape imposibil de ieșit. Principiile economiei de piață aplicate la spiritul concurențial care în media se manifestă în puncte de audiență conduc la o supralicitare și supravalorizare a manelelor prin frecvența cu care sunt difuzate și prin fervoarea cu care sunt promovați autorii lor.

Este – cred – de datoria fiecărui român care are un minim respect pentru cultură în toate manifestările sale să dezavueze acest tip de sub-muzică și să militeze pentru îndiguirea fenomenului în mass media. Gusturile nu se discută și vor exista întotdeauna oameni care să aprecieze orice tip de manifestare pseudoartistică de gust cel puțin îndoielnic și de o platitudine îngrijorătoare, uneori oameni de bună credință și de o oarecare pretenție intelectuală. Însă pericolul mare este acela ca cei care sunt în formare, adolescenții, tinerii, cei care își caută acum valorile ajung să creadă că manelele sunt muzică și încă de calitate, să crească având senzația că valorile vulgului sunt și ale lor. Pericolul care pândește societatea românească este trivializarea până la o limită inacceptabilă a gustului public și a valorilor promovate prin mass media.