S-a mai dus un poet din generația '80. Împlinise la 1 octombrie 50 de ani, o vîrstă situată mai aproape de mijlocul vieții, decît de marginea sa.
Ion Stratan a intrat fulminant în poezia românească, în întunecatul deceniu literar nouă, cum l-a numit Radu G. Þeposu, împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, în volumul colectiv „Aer cu diamante”. Era în 1982, un an după debutul propriu-zis cu „Ieșirea din apă”.
L-am citit abia după revoluție, în „Lux” (1992), „Ruleta rusească” (1993), „Desfacerea” (1994), „O zi bună pentru a muri” (1996), „Cîntă, Zeiță, mînia...” (1996), „De partea morților” (1998), „Crucea verbului” (2000). De asemenea, în „Antologia poeziei generației '80”, a lui Alexandru Mușina. Îi pîndeam cărțile să apară, ca să dau apoi iama prin librării în căutarea lor.
Pe măsura trecerii anilor, poezia lui Ion Stratan a devenit tot mai religioasă, presimțind parcă momentul morții și dorind să fie pregătit pentru întîlnire. Poemele, din ce în ce mai concentrate, încercau să găsească esența divină, într-un efort de adevărat bijutier.
Răsfoind volumele din bibliotecă, am dat peste patru hai ku-uri eretice, decupate dintr-un număr vechi al României literare. Transcriu unul dintre ele, scris în forma atipică 5/7/7 (de unde și erezia):

Amintiri plutesc
la suprafață precum
Părul înecaților

Amintirea lui Ion Stratan va stărui și ea, cu siguranță, în memoria iubitorilor de poezie românească.
Dumnezeu să-l odihnească!