Urâtul este tot ce ne-a mai rămas. Cu el ne trezim. Cu el defilăm electoral. Cu neliniștea și angoasa traiului de azi pe mâine ne culcăm.
Urâtul ar fi chiar natura scrisului celor din ultima generație artistică. El provine din absurd, nonsens, paradox, dilemă, dezordine, corupție, nepotism, camuflare, neverticalitate, cabotinism, greață, marasm, urlet, secetă, igrasie...
Urât s-a făcut. Negru de tot. Sufletele migrează deja spre bolgiile urâtului atotstăpânitor. Cortegii de urâți mascați. Un carnaval al frumosului mondial. Al lucrului pervers de bine acoperit. Nu mai știm să trăim, pentru ce trăim, pentru cine trăim... Urâtă e călcătura noastră pe acest pământ. Păcat de urmași...

Urâtul nu distruge chiar tot. Lasă dragostea neatinsă.
Cu cât este urâtul mai agresiv, cu atât i se împotrivește dragostea mai blând și drept.

Urâtul, nu adevărul o să umble la urmă cu capul spart prin lume.

Dragostea își bea tragic urâtul, îi soarbe tăria. Alături de încrederea în ceva, în cineva...