... e un joc. Cine nu-l știe? La un anumit nivel însă, e, sau mai bine zis devine periculos, absurd și nemilos. Sunt ei și suntem noi. Noi ne facem... ei, niciodată – și ne facem atât de bine, atât de rutinați, încât a devenit aproape „indecent” să ne gândim altfel la noi „făcuții” decât „no name”, „no face”, JD-uri fără niciun fel de personalitate: turma monocoloră, umplutura și câteodată prea-plinul. Spun indecent, pentru că eu unul, dacă aș avea tupeul să mă vad, sau să-i văd pe alții altfel, ar însemna să-i privesc, sau să mi-i imaginez „nud”, adicătelea goi, ca să-i mai pot personaliza de vreun fel, pentru că sincer să fiu, în tabăra asta cel puțin, trend-ul gri al spoielii pe dinafară nu mă mai inspiră la nimic. Oricum, nici sclipiciul lor nu mă impresionează, cât despre goliciunea intrinsecă de dincolo, devine chiar o consolare comparativ cu sentimentul de turmă. Ei de fapt, nici nu se mai obosesc să ghicească cine s-a făcut la baba oarba, pentru simplul fapt că nu-i interesează... chiar deloc. Turma „ghicită” e în primă fază doar estimată, apoi evaluată și în final, evident, eliminată ca să respectăm regula jocului. Ãsta e de fapt „hazul”: substituirea surplusului care prin deposedare de sine (legumizarea demnității, sau sănătății) nu mai are puterea unui vrednic consumator de produse, nejustificându-și astfel existența pentru care consumă oxigen și apă care vor ajunge să conteze. Se joacă în planuri suprapuse de tipul sau-și: celor care scapă de sărăcie, le va fi servit desertul porcin, sau poate cabalo-aviaro-orezin, sau poate le aprind (bonus) beculețul ciupercuță, să contrabalanseze cu „răcituri” încălzirea asta globală care nu se mai termină. Iar ei... nu se fac, ci chiar o fac de-adevăratelea, că roboțeii fac mult mai bine treaba, nu papă nici odoiu și în final oricum se-mparte mai bine, că și hârtia e pe terminate cu copăcei cu tot. Fuck!
Mă duc să mă fac... că dorm.
Mama îmi spunea:
„ - Lasă, puiule... mâine este încă o zi!”
Știu eu?