1.Formă evoluată a inteligenței, sagacitatea își accelerează progresiv gândurile transfigurate în manifestări existențiale la superlativ ce formează vocații.

2.Substanța filozofiei este un amestec eterogen din materii create de spiritul speculativ și contemplativ, de eflorescențe de raționamente dialectice, de un compendiu de reflecții cu iridescențe gnomice care, totalizate, reflectă un crochiu filozofic.

3.Preceptele conferă conceptelor reguli de conduită morală, experimentează necunoscutul pentru a-l pune în variabile cunoscute, iar din ele își extrage forța călăuzitoare înțelepciunea.

4.Efluviile de armonii formează un fluid teluric invizibil care leagă oamenii sănătoși între ei în raporturi de stabilitate a psihicului, în timp ce oamenii bolnavi emit efluvii neconstante, intermitente și își aglutinează morbidul inoculând labilitate psihicului.

5.Socialul văzut ca totalitate a categoriilor și tipologiilor umane, exilează mizantropul în singurătatea în care-și dezvoltă intimitățile.

6.Omul puternic posedă imanent forțe distincte având funcții pozitive diferite și, cu ajutorul lor, destramă urgiile, distruge calamitățile și transformă neantul lăuntric în „ceva” efervescent, un flux continuu de sănătate acceptabil și suportabil.

7.Dârzenia este o calitate a omului puternic și prin perseverență își atinge visele logice, risipește letargiile prin activitățile diverse care divid timpul în segmente temporale în care se încadrează fiecare acțiune.

8.Nefiindul – neputință dusă la extrem – nu reprezintă vacuumul sau haosul, ci în străfundurile acestuia se aude urletul non-ființelor care sparge pojghița ce separa neantul de realitate.

9.Plânsul are în lacrimă o substanță corozivă ce atacă structura ființială, în crăpăturile căreia mișună depresiile.

10.Râsul interior cu efecte benefice asupra organismului racordând emoțiile la un zbucium controlat și redându-i eului vigoarea, își caută în exterior fericirea compusă dintr-un complex de stări stenice și de beatitudine.