Într-o primă etapă, trei postulate sunt suficiente ca premize:
• Educația înseamnă valoare
• Cunoștințele (abilitatea informației) au valoare de întrebuințare
• Informația are același rang cu puterea financiară, militară etc.
În mod normal, intervenția organizată a statului pe piața forței de muncă are ca finalitate asigurarea și multiplicarea locurilor de muncă. Atunci când se preferă economia socială de piață, disponibilizarea infrastructurii pentru utilitatea publică, politica de creștere și stabilizare economică, încurajarea stării mijlocii, a economiei regionale, sunt determinante și definitorii. Aceste obligații contextuale configurează și politica în domeniul sistemului de învățământ.
Paradoxal, spre deosebire de doctrina militară română, explicită, doctrina educațională este difuză și neomogenă, cu numeroase corective legislative. Se cunoaște ce fel de tancuri sunt necesare pentru cooperarea cu NATO, nu se știe ce fel de absolvenți trebuiesc pentru integrarea în Uniunea Europeană. În tranziția originală a societății românești, pe măsură ce repartizarea de sarcini se face în favoarea ierarhiei, reacția individualismului se intensifică, astfel că asistăm la o presiune excesivă de restructurare socială fără corespondență economică.
Deși tradiționala ocupare completă și durabilă a forței de muncă are probabilitate redusă de realizare, familiile investesc, excesiv, (paralel cu statul până la un punct inferior), în promovarea vlăstarelor după criterii care confundă valoarea cu valoarea de întrebuințare; pentru că educația în sine și cantitatea diplomelor universitare nu corespund niciunei cereri de piață. Inflația de titrați, produsă conform sistemului industrial de producție, speră să creeze sistemul informațional de producere a avuției.
Deocamdată, civilizația din România nu reflectă definitoriu nici o asociere a modului de viață cu vreun sistem de producție a avuției – agrar, industrial, informațional; ca atare, investiția parentală în iluziile juvenile este falimentară. Ademenite de valoarea ca putere a informației, familiile investesc în educație fără să evalueze posibilitatea de utilizare a informației, singurul criteriu de realizare profesională.
Cercetarea, învățământul și economia s-au îndepărtat prea mult unele de altele pentru a se articula coerent; asociațiile patronale și sindicatele nu sunt implicate politic în configurarea pieței forței de muncă; în consecință, tineretul este scindat în două categorii: una de sorginte precară, ce are acces limitat la învățătură și performanță educațională, alta subvenționată care este specializată fără corespondență pe piața forței de muncă; între ele – grupuri integrate social pe criterii aleatorii, exterioare mecanismelor de reglare economică.