Cum se explică tragediile lumii, suferința atâtor generații acumulată peste veacuri? Prin lipsa rațiunii echilibrate sau echilibrului interior. Și cum se ajunge la acest echilibru? Prin înfrângerea eului căzut, animalului bolnav din noi. Egocentrismul nu e personalitate, e un defect. Faptul de a-ți rupe universul tău de Cel care ți-a oferit timpul cunoașterii și a-ți cultiva cultul personalității marchează un șir întreg de căderi, dezechilibre evidente în șirul unei istorii producătoare de mici și mari dictatori. De fapt ce este un dictator? Un individ atât de plin de el care presupune că poate să-l înlocuiască pe Cel care decide viața fiecăruia dintre supușii săi. Sau, mai bine definit, un om care nu și-a învins căderea, dimpotrivă și-a cultivat-o. Prin aceste drame s-a scris istoria, psihopați care au ucis cu bună știință mii sau milioane de oameni pentru că au refuzat să li se supună. Așa s-au îngropat civilizații de către cei care au stăpânit mai bine arta distrugerii. Trăim într-un cerc închis de civilizații bazate pe crimă și marile imperii asta au reprezentat. Personalitatea unui om nu se construiește prin aplecarea spre distrugere, dominarea celor din jur, cultivarea lingușitorilor, obedienței, ci pe vindecarea interioară de rațiunile bolnave care îl înșeală. Ca în multe exemple din trecut, imperiile, la fel ca dictatorii, s-au prăbușit din interior, tocmai din lipsa de echilibru rațional de care am pomenit la început. Credința în Creator te ajută să identifici în tine rațiunile care te fac slab, vulnerabil, vicios și să le învingi. Prin supunerea lor ajungi la adevărata libertate. Starea de înțelegere, cunoaștere a unei lumi noi, ieșite din degradare, descompunere. Nu e un basm sau o poveste faptul de a-ți învinge viclenia, apucăturile rele, distructive, e scopul existenței noastre.