Cunoscută sub pseudo-denumirea de NBR-PAA (Natural-Born Rhytm's Main Accents Perception & the Absence of it ! ), aritmia afonică, pe scurt AA, este nativă. Fiind o componentă a limbajului de comunicare și "o monedă de schimb" între ritmicități (fiecare individ are o ritmicitate internă proprie- ca o amprentă personalizată, dacă doriți), nu este propriu-zis o boală, ci doar o caracteristică a muzicalității fiecăruia, mai exact o deficiență în perceperea accenților naturali, prin tendința de ignorare a acestora, sau chiar neidentificarea lor/ atributul afonic. Naturalețea ritmicității este deductibilă din numitorul comun. Orice om, senzorial, primește și emite continuu informații ritmice filtrate prin ceasul intern. În cazul celor care posedă AA, non-auto-detectabilă, (de cele mai multe ori subiectul nici nu o conștientizează), aceasta se manifestă ca un filtru haotic suplimentar. Funcție de gradul "îmblonăvirii", AA apare suprapusă ca o buclă peste "clock-ul intern" (- biologic exact-), ca o derivație paralelă inutilă, existând șansa ca informațiile ritmice să "mai scape totuși" nealterate, sau și mai trist: înseriată, anomalie, ceea ce duce la deformarea lor plastică- aberațiile ritmice.
Obișnuim să spunem despre astfel de oameni, cu umor bineînțeles: "afon", distrându-ne copios la incapacitatea lor de-a sesiza altfel decât matematic metrica ritmică, "ne-simțind" practic nativ accenții naturali. Remodelarea prin autoeducație este minimă, o corecție totală fiind exclusă. AA-ul le joacă feste haioase, mai ales în emisii ce pot deveni hilare. Muzicienii avansați, acceptând și asimilând naturalețea ritmică ca pe un octet, cu accenții aferenți: 2, 4, 6, 8, mai rar triolet, cu accent numai pe 1, numesc în bătaie de joc subiecții în cauză "șeptari", rezumând într-un fel această "bla-bla" despre AA.
Am o veste tristă pentru ei: toată lumea are AA, există studii demonstate, numai că la diferite nivele. Asimetriile ritmice, privite ca unelte, sau subterfugii, și-au pierdut într-o lume nebună conotațiile inițiale, devenind elemente de modernism, chiar rafinament, având o muzicalitate aparte, mai ales "în mâna" unui ritmician performant.
Nu va fi însă niciodată cazul unui "AA-ist de condiție și carieră- înseriat", incapabil să jongleze cu aceste mici artificii complexe, de coloratură.
Masca, ușor de dat la o parte în cazul scrierii, este și va rămâne o problemă amuzantă de critică literară.