sunt pe picior de virgulă
fără aer în boccea
cu hainele bolborosind pe mine și respirația tiptil
trec prin centrul orașului
ca un mesia al manechinelor din vitrine
am pumnii ca niște mere roșii de câte vitrine am spart

roșu

oamenii știu că trebuie să se oprească la roșu
chestie care trebuie învățată și din fiu în tată
departele însă mă trage de sfoara aurită ca pe o jucărie
pășesc pe capotele mașinilor
de parcă aș fi ciuperca unei bombe atomice

oamenii nu se uită la mine
oamenii nu se uită nici la ei
așa că fac și o tumbă în aer
sau asta este o amintire din copilărie
când mă aruncam în pat
și se interpune stării de acum

ating cu fruntea fiecărei părți a corpului
crucile din vârfurile bisericilor
cele pe care nu le atinge nimeni
pe acolo pe unde iese fumul de dorințe

păsările vin să îmi ciugulească
codrul de pâine din ochi
din trup mai scoate capul câte un animal sălbatic
speriat înfrigurat
toate cele


mă îndrept spre lună cu niște mișcări
de parcă m-ar fi pescuit cineva
încep să văd blocurile
ca pe niște imense plante de beton

mai e până să facă soarele
lumânarea pe bolta cerului



aerul este înlocuit de muzică




să vă povestesc cum
odată am văzut un film la cinema cu iubita
a fost cea mai fantastică seară
nu ați fost acolo să mă fi văzut
cum alergam în mine trezindu-mi
toate cotloanele la viață
dându-le alarma lovind în oasele de aluminiu


să vă povestesc
cum povestește povestitorul în oglindă
repetând




în tot acest timp
jos
inima mea stă în cur pe o bordură
lângă o pungă goală de pufuleți