Nu am stiut niciodata sa iti arat
Cea de-a opta culoare a curcubeului,
Cea care, mai presus de celelalte culori,
Combina gusturi, arome si muzici.
Nu voi sti niciodata.
Poti doar sa mi-o citesti in privire:
am sa te rog sa n-o pronunti!

Parasesc acum motivele de mister,
pe care le-am impartit nu o data cu oamenii,
Si iti marturisesc un secret stiut de toata lumea:
este nevoie de furtuna si de soare pentru a se naste aceasta culoare
este vizibila cu ochii inchisi, atunci cand este si gustata si ascultata;
atunci cand este gandita, isi pierde stralucirea.
Se fabrica peste tot( e incifrata in fiecare suflet pamantean)
-este limba, cultura si civilizatia tuturor lucrurilor-
si, totusi, nimeni nu a stiut vreodata sa-i inventeze un nume.

Incerc astazi sa-i gasesc eu unul.
Cu siguranta nu se va numi Fericire pentru ca nu o defineste
Nici Putere sau Posesie pentru ca nu-si doreste sa fie in nici un fel.
Poate Dragoste ar fi cel mai potrivit cuvant,
dar nu si-ar recunoaste niciodata numele.

Au mai ramas cateva posibilitati:
Echilibru, Vesnicie, Perfectiune si Moralitate,
insa, daca am numi-o astfel, nu si-le-ar mai dori niciodata
( sa-i lasam aceste drumuri deschise,
chiar daca sigur nu le va parcurge pana la final)
ar presupune, poate, ca le intruchipeaza.

Chiar daca ceasul nu mai bate,
sunt pretutindeni in acelasi timp,
am voie sa aleg intre tot si nimic,
Nu pot sa ma mint: numele acestei culori
a fost ales dinainte ca eu sa o simt:
va purta numele tau( si va ilustra ceea ce simt eu pentru tine).