M-am pierdut.
Privesc zațul cafelei
băută
in urmă cu câteva luni.
(de ce o mai fi acolo?)
Nu reușesc să mă gandesc
la mine.
Nu mă regăsesc.
Regăsirea
nu mi se mai pare o opțiune.
Imi privesc chipul
reflectat in zațul cafelei
schimonosit,
spart.
Și...râd
din tot sufletul
de propria-mi prostie
spunându-mi:
"Femeie, trezește-te
cioburile nu-ți mai pot
modela trupul.
Nu vei mai putea fi
niciodată
dăltuită in piatră.
Trezește-te..."
Cine-mi va pune
ceasul
sa sune?