Răsărit de soare – floarea lui renăscută

Departe, acorduri de pian – al cui oftat se aude?

Singură, floarea de colț – la ce bun atâta frumusețe?

Femei la câmp – cine mai leagănă pruncii?

Înapoi de la muncă – dau ziua bună pereților

Rănită pasărea – măcar de-ar știi cu ce-a greșit

Statuia-n parcul părăsit – gândind la tristețea nemuririi

Urme pe nisip – un val și gata

Aproape scufundată, corabia – Căpitanul nu se-ndură să sară

Copil visând s-ajungă la soare – adultul îi taie aripile

Ca la o cină de taină – se schimbă doar trădătorii

Focul în sobă – pădurea strigându-și copiii

Construind, lucrătorul se-ntreabă – la ce-s bune zidurile?

Un călător și-un câine – și-atât de lung drumul

Visând sub cireș, bătrânul – toamna vine pe negândite

Înapoi, în sat, cirezile – și munca nu se mai termină

Iarnă degeaba – nici omul de zăpadă nu mai râde

Lună prea plină – nici un poet s-o mai cânte

Ajuns la capăt – te-ntrebi care-i rostul

În gară, mereu alți călători – același ceas, cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea

La apus, plictisit, soarele – floarea se culcă și ea