chiar dacă nu mai strigi eu tot te aud dintr-un reflex ciudat pe care l-am dobândit dinainte. îmi vine să prelungesc starea aceasta acustică până devine vizibilă în lumina ultravioletă, dar strigătul tău amorf se topește pe cerul gurii mele ca o caramea
Aici plouă.
apele acestea tulburi spală pofta nebună de tine. te diluez apoi în accesele mele de normalitate
am o eficiență stranie. am o stare bună. de necesitate.
îmi stăpânesc perfect ecourile. le înalț ca pe zmeie pe un cer dezlipit pe la colțuri.
nu mai cred în orizonturi nu mai recit nu mai sparg luna cu inelarul
nu mai cred. poți să vezi cât de mult am simplificat toate acestea
Aici plouă.
aș fi vrut să-ți dau chiar eu vestea.