(Ceață nesătulă la fereastra lui iulie 27 în zori de ora cinci.
Jurnal stelar fără coordonate binecuvântate de sens.
Amibă ambiguă amplasată aliterat alături aievea.)

Sunt mândră c-am descoperit sfiala în fața iubirii, lipsa cuvântului și lipsa poeziei.
O tăcere rușinoasă și exprimări stângace - asta e marea mea mândrie.
Jena de-a face traduceri între pagini interioare și comunicări exterioare.

Nu-mi mai iese nimic, nici măcar schema simplă
Subiect + Predicat + Complement,
atributele i le-am dat de bună voie, prea multe atribute taie sărutul,
precum mișcarea inversă, maioneza.

Sunt rece.
Iubirea m-a facut sfioasă in fața limbii române.

A murit privirea pe care, narcisistă, mi-am admirat-o în oglindă dupa noaptea cu torțe la creștet și epidermă injectată cu absolut (de unde o fi răsărit metafora asta forțată?!):

"Tu vezi ce privire am eu, mă, uită-te -
(click pe întrerupător, să-i spargă lumina retina și să vadă)-
am licărirea aceea, o știu, de fapt, nu o știu, știu că așa am visat să fie, era în mine, o vezi, hai , zi-mi că o vezi, zi DA... "

El o vedea și pe-ntuneric, doar el o cosmetizase și inaugurase cu panglică de flori (furate din grădinile bunicelor neștiute) Femeia-iubită-cum-trebuie-iubită.

Frumoasă femeie ai mai sculptat, la masa tăcerii i-ai arătat
cum se face că există mujdei de usturoi cu iaurt
și numai noi doi am mâncat, că lumea nu-ntelegea cum poate
câmpia mierlei să se-nsoțească timidă cu vântul dobrogean,
și strada păcii cu ulița porgjina,
și eu, atât de copilă - cu tine, atât de stejar.

Și merg acum pe străzi cu spatele drept și văd cum bărbații care se uită prelung la mine
știu că te-am cunoscut, iar femeile mă taie c-o invidie nevinovată,
de te-ar cunoaște-o dată...

Și fiecare clipocit de apă visează să mă ducă iar sub trupul ce într-un semn de întrebare mi-a arcuit exclamările, negațiile, și numele tău incantat în neștire,

lecție învațată by heart ești,
Iubire..