Omul cu pietre, cu pucioasă și cu toate clipele murdare de gunoi, locuia în curtea ta... pe post de cîine... pe post de hazna...
Si pe mine, aia fără frică, fără dinți înfipți prin locuri ascunse de lumină, pe mine aia care nu mă lătrase nici măcar un câine turbat, m-a vrut mușca gândacul căruia îi făcusei tu cușca aia uriașă. Ce jale m-a apucat văzându-l - încet cățărătorul cu sticluța aia a lui în care cică avea vitriol... Nici măcar de-un bobîrnac n-a fost nevoie... s-a rostogolit singur în sticluța lui...
Nu câinele tău gândac m-a înjelit, ci tu... munte de om păzit de un ceva nedefenit... păcat... mare păcat... de hoți și intruși te putea-i păzi fulgerând cu privirea... de prieteni, scoțând telefonul din priză.