Plantez inconștient cuvinte pe marginea drumului ce îl parcurgi până la inima mea; un drum greu, în care culegi resentimente și îți compari forțele cu urme de urși rătăciți ce și-au ratat demult prada.
Te rog să te gândești bine și să mergi mereu înainte. Ingroapă câteva cuvinte negre în zăpada albă și pășeste înainte. Indiferent cât de adâncă e groapa. Cuvintele scrise cu roșu altădată par terne azi. Nu e nevoie de vărsare de lacrimi să mă faci să revin la tine.
Alter ego-urile mele suspină după tine în momentul în care cearta se termină, iar tu îmi întorci spatele să pleci. Nu pleca.
Am nevoie de mâna ta caldă, ca să mă ajuți să calc prin zăpada mare.
Am nevoie de tine să ma lași ocazional mută, cu vorbele de suflet și să tac alături de tine în nopți fără stele.
Am nevoie să cred în tine, ca și copilul nedumerit ce-și prinde părinții ascunzând cadouri în dulap, dar nu vrea să renunțe la mitul lui Moș Crăciun.
Am nevoie de un sforăit incredibil de disperant in dreapta mea și cuiva căreia să-i dau coate în burtă că nu mă lasă naibii să dorm la 3 dimineața. Ce somn sec și liniștit aș avea fără.
Am nevoie de becks și vin demisesc și shoturi de tequilla și cola cu whisky brănduit ca handicapul meu emoțional să-și mai lărgeasca barierele și să te îmbrățișeze cu un compliment amețit și stângaci.Habar n-ai ce greu e. Handicapul meu crește pe zi ce trece, încât imi închipui că o să ajung mai al dracu’. Ești ca sarea pentru o supă. Fără tine, n-aș fi la fel digerabilă probabil.
Am nevoie să cred că ai nevoie de mine. Fără ochelari pe nas, probabil n-ai mai vedea decât contururi. Dar am impresia că fără ei mă vezi cel mai bine...