un cîntec a rămas din viața mea
un cîntec ca o lacrimă pe-o geană
privesc în urmă pașii osteniți
și amintirea ta… ca pe o rană…

unde s-au dus atîtea primăveri
și vara noastră caldă și senină?
mă pierd printre-amintiri si întrebări
ca lumînarea fără de lumină…

…si cînt mereu
chiar de mi-e frig…chiar de mi-e greu…
afară plouă și e noapte…
eu sînt aici… tu ești departe…
și cînt mereu
chiar dacă plâng…chiar de mi-e greu
aș vrea să fii aici…. dar ești departe…


mi-a mai rămas să cînt ce am trăit
mi-a mai rămas în urmă să privesc
să plâng și să încerc să înțeleg
să-ncerc să uit…să-ncerc să-mi amintesc…

și-aș vrea să fug, să uit, să fac ceva!
să nu-mi văd orizontul gol… pustiu…
să nu-mi simt rana crincenă și grea…
nimic să fiu… nimic să nu mai știu…

dar cînt mereu
chiar dacă plâng…chiar de mi-e greu…
e numai ploaie și e noapte…
în jur nu-i nimeni!...tu ești prea departe…
și cînt mereu…
și nu mai pot să plâng…
și-atunci cînd eu
privesc adânc în mine și în toate
e-atîta ploaie!... și atîta noapte!...