Primul meu pom de Crăciun (să fi avut trei sau patru ani) a fost o creangă uscată de măr. Bunicii o așezaseră pe pat, sub icoană. Încerc să-mi amintesc cum o împodobiseră (parcă ceva beteală și câteva bomboane învelite în staniol roșu), dar nu cele văzute atunci s-au păstrat proaspete, ci bucuria acelui moment, când, trezită din somn, nu mă mai săturam să privesc. Și tăcerea lungă, neștiința de a mulțumi pentru dar. Se petrecuse o taină și mintea mea de copil se străduia să-i facă loc în înțelegerea sa.

Deschid televizorul. Crăciunițe zvelte, dansând languros; crainicul unui post de televiziune duce pachete unai familii ce trăiește în condiții precare, într-o casă “la roșu”; pe alt canal, o caravană de jeep-uri pătrunde într-un cătun uitat de lume și descarcă, pe marginea drumului desfundat, saci de rafie. “Fidea, zahăr, ulei, pișcoturi …”; o femeie cu o fetiță în brațe mulțumește cuviincios camerelor de luat vederi. În orașul meu înțesat cu parcări e o vreme de primavară; asfatul e uscat, porumbei uguiesc pe acoperișuri. Din când în când, răzbate zgomotul tobelor - grupuri de rromi trec printre blocuri, privind spre balcoane, în speranța unei recompense pentru acest obicei recuperat din timpuri precreștine. Vânzoleala premergătoare sărbătorii m-a obosit.Încerc să găsesc iernile de altădată. Nu sunt în cuvintele cărților, nici în notele CD-ului cu colinde difuzate până la saturație.

Într-un colț al sufrageriei, clipesc beculețele instalației întinse pe bradul sintetic. Ritmic, hipnotic: roșu, albastru, verde, galben. Telefonul piuie - un nou mesaj cu felicitări. Închid ochii și mă rog, în gând, singurei icoane vii a Crăciunului: o creangă uscată de măr așezată într-un colț de pat, sub icoană.