Voi vă prefaceți că nu știți,
cum pulsul mi se stinge-n vene,
iar sufletu-i o rană,
moartea dorind-o prea devreme.
Cu siguranță, vă prefaceți că nu știți,
cum plânsu-mi arde carnea, potirul
cu speranță, cu grele uși, mi l-ați închis.
A fost o vreme când, credeam în linii verticale
și adunam din verbe lumina și dreptatea;
când ceru-și descărca puterea, irupând
vibrații, ce-mi adiau prin inimă iubirea.
Aveam un zâmbet, monstru sacru al imaginației,
iar hazul de necaz, mi se plimba prin sânge.
Ardeam și-mi urmăream fitilul,
din orice colț de soartă, și-o aură de soare
mă-nconjura în fiecare dimineață.
Pe-atunci aveam în cuget, minte sănătoasă,
și nu știam ce-i teama, foamea, iar frigul
nu îmi scârția prin oase.
Acum m-am înzestrat cu toate, un jug mi-apasă
pe grumaz, și grea povară se plimbă ziua,
pe deasupra mea.
Nu vă prefaceți că nu știți,
voi
ce stați la sfat, râvnind orgoliul mai abitir ca mila.
Îmi dijmuiți și banii și timpul și lumina,
încarcerându-mă în limite hulpave.
Vă gust osânda voastră și nu-mi rămâne,
decât să strig la morți:
primiți-mă la voi, pe mine!



18 februarie 2011