îmi sprijin bărbia în palme ascunsă-ntr-un bătrân hanorac.
lumini intermitente. da. nu. da. nu.

blocată într-o repetiție absurd - obosit - asumată într-un același punct în care pornesc și opresc
timpul
un fum de țigară creol...poate fi?

poate fi orice

și totuși noaptea orașul se rupe în mici galaxii
paradoxal? sunt.
și-atât.

iar pe cer două stele
vorbesc de imaginație, doar se privesc.