Undeva, in spatele retinei, se deschide un câmp galben pai. Nu e nimeni acolo,si totuși, simt prezența multor suflete. Toate cunoscute. Sunt tânără, zveltă, veselă. Valurile lacului gălbui bat din când in când în pleoape. Mă pregătesc să înot. Nu reușesc niciodată să intru în apă. Aș sta ore in șir acolo. Mă simt in siguranță. Deodată, locul acela întins și galben ca un podiș, lasă loc serpentinelor. Uneori sunt gri, alteori albastre. Urc. Nu ajung niciodată in vârf, dar cunosc locurile. Poate din altă viață. Cunosc fiecare copac. Aerul are culoare de ceață și miros de mușchi putred. Știu și unde e luminișul. E frig și mă încearcă un sentiment de nesiguranță. Șoseaua îngustă și șerpuită e lipită de munte. În stânga nu e nimic. Alunec. Cad. Văd cum se îndepărtează verdele muntelui. E un sentiment neplăcut. Încerc să strig. Nu pot.Cu siguranță ecoul m-ar ajuta. Nu mă mai gândesc la asta. Încerc să zbor. Întind mâinile în față. E plăcut. Mă amuz. E ca și cum aș înota. Îndoi puțin coatele și schimb direcția. Sunt fericită. Ca pasărea cerului. Frica a dispărut. O rază obraznică de soare străbate retina. S-a făcut dimineață. Și abia ce învățasem să zbor...