Am curs în zori o lacrimă albă din izvorul fiorului și al bucuriei și al luminii. Am îngemănat-o cu prima rază de soare. Era atât de cristalină și de grăitoare de frumos.....Speranța răsăritului după apus și întruparea răsăritului fără apus era. Am cules-o și am așternut-o pe catifeaua viselor împlinite. Arunca sclipiri de viață readusă la trăire.
...DEMULT am a curs-o.
Perfect compus și imperfect.

Un râu de lacrimi negre plâng acum. Pe tot îl plâng și tot mai este. Nu curge, nu se revarsă, doar mă cuprinde. Și-atunci îl plâng din nou. E doar apus acum. Gândurile-s amorțite iar viața nu mai e trăire. Privesc, nu văd decat pustiu... Ascult, aud doar vuietul durerii... Întind mâna dar nu găsesc nici amintirea s-o ating.
Și-n jurul meu e doar un râu de lacrimi negre pe care-l plâng ACUM.
Prezent continuu.

...
Fără viitor.