visez și eu niarne ca tot omul
că va veni ziua de care va atârna
doar franjurii luminoși ai vieții neantul
acesta descompus în tristeți nedeslușite
curge-n picături de ploaie cu sete le bea
pămâtul și cine poate știi cât sânge-i
trebuie să-i aline amărăciunea țărâna-i
decantată-n atâtea șiruri de veacuri a
devenit prea subțire sub talpa mea de mult
m-am afundat în pulberea care-și vântură
în mine neliniștea aidoma vântului ce suflă
în noapte rupând cu dinții din stele păsul meu
nu-mi ucide mintea niarne ci-i sporește
și mai mult chibzuința întocmai cum zorile
sporesc miracolul luminii lăsându-i bezna
să-i zacă la margine visez la acea zi în care-mi
voi zări sufletul aplecat deasupra unui potir
inhalându-i dumnezeiescul abur al vieții
la fel cum răsăritul își savurează măreția
oglindită în mare

23 noiembrie 2011