mă trezesc într-o pagină-cameleon,
încordată.
da,
mă uit pe aici și pe acolo

și nu am mai scris demult,
mă revolt tot mai tare
când văd cuvinte,
veninul de care mă golesc,
sau veninul cu care mă umplu discret,
până când nu mai încap în lume.

atunci,
ascult un cântec vesel,
desenez oameni,
triunghiul de gânduri
întors către piept.

of, nimic
nu
mai
merge
astăzi.
oamenii mei morți se zbat printre ruine,
mascați.
interesant cum toți ne ținem de mână,
într-un cerc mut,
cu spini.