Ultima oară
când am dormit lângă tine
a fost ultima oară când am trăit cu adevărat
în carnea mea.
Puteam vedea mai departe,
unde ținuturile se desfac de oamenii lor
și totul este
ca o neîncetată
desprindere.

Dincolo,
în lumea ta
praful se așează la început
numai pe ceea ce este cel mai strălucitor
la prima vedere.

Tu veneai cu un surâs pe buze
și părul îți era mai negru
decât se poate imagina
într-o viață.

Pașii tăi din hol, aerul
cald după ce treceai
cu gust de pure strawberry
&transpirație vie.
Cărțile îți erau sigilate, nu îndrăzneam să despachetz nimic
și habar n-aveam de ce posterul ăla creepy de pe tavan
mă făcea să plâng.

Dar adormeam cumva liniștită
că tu exiști și atât îi datorezi lumii în care te-ai născut.
Că-ntotdeauna
noaptea se ascunde-n cămașa ta
în carouri uzate alb-negru
după 10 ani de purtat
în fum
și baruri
care acum nu mai miroase a nimic, nici măcar a tine.

Acum am înțeles
de ce în fiecare dimineață
rămân singură
și nimic însorit
nu-mi aduce nimic.

Acum am înțeles
de ce sunt femeia cu suflet roșu,
în care se trăiește numai joi
și numai o oră.

Dacă tu
nu ești în gândul meu,
fă risipă de ploaie,
fă-mă să tremur în pantofi murdari,
în timp
ce privesc șirul ploilor care cad
de când ai murit

din ’96.