Parcă n-ai ști...că...mâinile tale... Mâinile tale m-au învățat să zbor. Și am uitat de mine în felul în care numai mâinile tale m-ar fi putut face să uit. Uite...haide să visăm împreună...doar atât! E timpul să visez frumos, să fac tot ce pot pentru a te avea așa cum numai mâinile tale te au. E timpul sa înot în tine așa cum numai tu înoți în mine. E timpul ca mâinile tale să-mi zică o poveste și e timpul să adorm între mâinile tale, pe umerii tăi, cu viața ta. E timpul să învăț să uit, e timpul să strecor clipele și să păstrez visele frumoase. E timpul să mă descotorosesc de minciuni și de răutate, de plăcerea de a urâ, fiindcă mâinile tale se roagă seara lui Dumnezeu. E cazul...adică...vreau să spun...e momentul să știi că îți iubesc mâinile și că aș vrea să le aștern patul în fiecare seară. Acum...mâinile tale nu-mi aparțin, nu-ți aparțin...îi aparțin. De aceea, această jumătate de oră mi-ar plăcea să uiți și tu, să dormi și tu, să visezi și tu, ca și cum noi am fi singurii de aici și ca și cum nici nu s-ar putea întâmpla altfel. De aceea, această jumătate de oră aș vrea să-ți curăț mâinile și să le țin într-ale mele. Ca și cum nici nu s-ar putea întâmpla altfel. Ca și cum m-ai iubi. Ca și cum nu ai putea să nu mă iubești. Fiindcă o jumătate de oră nu durează mai mult decât o viață. Iar viața mea ești tu... Iar tu...tu te stingi odată cu răsăritul soarelui; tu nu reziști... Dar vii inapoi și o luăm de la început. Și eu nu uit...