e-atâta secetă în mine că până și uitarea s-a uscat în gard

pe când eram în lume duceam pe umeri norii
și diminețile ieșeau din mare să le zvânt
mi-s urmele mâncate de rugină
și numele mi-e colb purtat de vânt

eram speranță, eram desfătare
și-n jgheaburi susuram a bogăție
eram preaplinul verdelui de viață
și numărăm în taină: una mie, una ție

v-am învățat ce-i plânsul fără teamă
spălând adânc de suflet înnorat
în lacrimă sculptam cuvântul fericire
și-n plâns eu am murit și-am înviat

acum pe-al veșniciei gard am putrezit uitând să lacrimă și ploaie