dacă esențialul s-a spus,
e timpul să revenim în mătcile noastre,
să ne rugăm ca resturile unei mari iubiri să nu se risipească,
să fie adunate de pe țărm de pescari,
să devenim lemne pentru focul poveștilor fără de sfărșit
din serile în care naufragiile sunt doar amintiri
dintr-o viață uitată,
în care mai există basme cu final fericit
unde “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu e doar o minciună
inventată pentru somnul liniștit al celor mici

cândva, dacă priveam norii
și dacă-mi doream din toată inima, ploua,
dacă priveam în soare,
luminam ca un far orice țărm,
dacă priveam adânc într-o inimă,
o puteam face să bată și să iubească din nou,
dacă iubeam o umbră,
ea îmi scria poeme de dragoste,
dacă-mi doream aripi,
în locul celor pe care le ardeam peste zi
încercând să ajung la iubirea unei umbre,
dimineața umerii mei aveau muguri
nu exista nefericire,
doar o noțiune abstractă inventată de cei depresivi
ca o justificare pentru tristețea lor
când lumea unei iubiri, cândva nesfârșite,
încapea într-un pumn strîns cu furie
pentru că se credeau vânduți pe doi bănuți de argint imaginari

și totuși, dacă esențialul s-a spus,
hai să rămânem suma celor mai frumoase amintiri
din viața noastră în doi