e 11 iunie
îmi spune cineva și
nu înțeleg cum
timpul devine spațiu
văd
mânăstirea unde cândva am citit
câtă vreme pantofii din catifea
îmi sfârtecau degetele
umpleam încă o pagină
eram fericită!
simt
biserica albă
mulțimea teilor
cozile nesfărșite
nevoia de moaște
frica de om
intuiesc
o linie de tramvai
locul la geam de unde
imaginar
de atâtea ori
mi-am umplut brațele
cu crizanteme și busuioc
am purtat mai apoi
toamna ce se făcuse
mai multe anotimpuri
le-am așezat
pe masa cea mai înaltă
pe sub care se trece