omul e o catedrală imperfectă
în termeni mistici păcătoasă
în care odihnește perfecțiunea
adică dumnezeu - sublimul
om sunt și eu de felu-mi optimist
și zic rezistă cam un secol
da’ când se surpă de ce se surpă
când găzduiește-n ea eternitatea
și… mă rog ce face el sublimul
rămâne-așa descoperit în ploaie
nu se poate cred că măcar cerșește
pe la vre-un cap de pod
pe la vreo sfântă ușă de biserică
ori pe la vre-un popă răs răspopit
nu ban colivă sau mătanie ci întrupare
adică… mântuire (adăpost) prin păcat
și astfel perfectul se imperfectuează
se preface măcar într-o bisericuță
dar asta forțând un pic înseamnă că
sublimul chiar se cam prostituiază
hmm… ceva cum zic răugrăitorii
în genul christos și lazăr
ptiuuuuu
și atunci mirungerea…
da’ de ce pe frunte