Despre mirare

Mirarea i-a deschis constant omului drumul către cunoaştere. Tot ea l-a păstrat intact lângă Divinitate, în măsura în care, mirându-se cu demnitate, fiinţa umană a făcut cu desăvârşire proba implicării sale în Creaţie, mărturie a smereniei în faţa măreţiei divine, revărsate înspre făptura omenească în chip de Minune.

Despre trădare

Într-un fel sau altul, orice trădare culminează în suicid.

Trădarea constituie marea problemă a umanității. Nu întâmplător scenariul biblic include un iudă „însărcinat” cu „vânzarea” aproapelui. În acest scenariu, Dumnezeu a trebuit să rezolve ecuația cea mai complexă, în care necunoscuta era tocmai soluția la trădare.

Trădarea este cel mai josnic și aberant act în ordine umană, întrucât imboldurile ei pleacă din desconsiderarea suverană a adevărului și a celui de lângă tine, în care tu refuzi să (mai) vezi chipul lui Dumnezeu.

Despre hybris

Dumnezeu a lăsat un unic fruct / pom (interzis) din care Adam și Eva nu s-au putut înfrâna să nu se înfrupte. Omul a înțeles în continuare din ce în ce mai eronat demersul divin: a plantat și răsplantat pomi doar pentru a-și cultiva / gâdila instinctele vanitoase / perverse... Și s-a înfruptat... Se tot înfruptă...

Despre sensul propriu și sensul figurat

Trăim vremuri în care sensul propriu este detronat, măcar uneori, prin efracție, de sensul figurat. De pildă, cu greu omul își va mai putea reprezenta zborul din floare în floare al unui fluture, al unei albine..., el însuși în mare amator de „zbor diferențiat” erijându-se.