În textul modern / actual al rugăciunii creștine, păcat apare îndeosebi la plural (cf., de ex., „[…] să-mi dai minte întreagă, […], înfrângerea inimii pentru păcatele mele…”, Rug. 2004: 86; „[...] şi ridică sarcina cea grea a păcatelor mele...”, Rug. 2007: 200 ș.a.), foarte adesea el fiind coordonat copulativ, într-o asociere la prima vedere tautologică, cu substantivul greșeală, derivat, pe teren intern, de la verbul de proveniență slavă, a greși: „Dă-ne nouă iertare de păcatele şi de greşelile noastre...” (Rug. 2007: 88); „Dacă are păcate şi greşeli, iartă-i-le din dragostea Ta pentru oameni!” (ibid., 231) ș.a.

În perspectivă teologică, cele două substantive – păcat și greșeală – se diferențiază nu doar sub raportul semelor graduale (v. și un proverb ca „Păcatul (este) mai mare decât greșeala, ca o bucată decât o fărâmitură”, apud Zanne 1901 [IX]: 125), ci chiar la nivelul conținutului profund intrinsec, în acest context ‘greșeala᾿ fiind încălcarea accidentală / inconștientă a legii morale, în timp ce ‘păcatul᾿ implică buna știință și libera voință / liberul arbitru (Stănciulescu-Bârda 2019: 48). O valorizare oarecum diferită apare în dicționarele limbii române, unde conceptul de ‘greșeală᾿ este înțeles în relație cu săvârșirea involuntară, dar și conștientă a unor fapte reprobabile, deși glosarea locuțiunii adverbiale din greșeală prin „fără voie, involuntar, intenționat” (v., de ex., DEX 2009) furnizează unele argumente în favoarea dihotomiei realizate în context teologic. Problema este, de fapt, mai complexă. Astfel, așa cum se știe, în româna arhaică, greșeală se utiliza cu sensul „păcat” (sens conservat în textul Rugăciunii Domnești, cf. „... și ne iartă nouă greșelile (= păcatele, n.n.) noastre / Precum și noi iertăm greșiților noștri (= celor care au păcătuit față de noi)”, prin urmare o asociere de genul celei semnalate fiind susceptibilă de a fi definită drept tautologică. De fapt, așa cum am avut ocazia de a constata în studii anterioare (v., de ex., Teleoacă 2017: 71 sq. și passim), tautologia generată prin coordonarea copulativă sau prin juxtapunerea unor termeni (cvasi)sinonimi este bine reprezentată în textul bisericesc actual, în special de confesiune ortodoxă, tiparele de acest gen cuvenindu-se a fi înțelese inclusiv din perspectiva funcției lor retorice, și anume intensificator-persuasive. După toate probabilitățile însă, în textul bisericesc actual greșeală nu mai este folosit cu sensul său arhaic, în acest context, de pildă, iertarea păcatelor și a greșelilor evocând iertarea acele deraieri comise... cu voie și fără de voie. În același timp, nu se poate nega faptul că, în româna actuală, păcat este prin excelență termen religios, în timp ce greșeală este în primul rând cuvânt al vocabularului laic / profan, aspecte cu relevanță în (re)considerarea relației semantice dintre acestea.


Surse / Bibliografie

Carte de rugăciuni, Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Andreiana, 2007 [Rug. 2007].
Carte de rugăciuni pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 2004 [Rug. 2004].
Stănciulescu-Bârda, Al., 2019, Dicţionarul proverbelor religioase româneşti, vol. III, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”.
Teleoacă, Dana-Luminiţa, 2017, Limbajul bisericesc actual între tradiţie şi modernitate. Literatura didactică şi literatura beletristică, Bucureşti, Editura Universităţii.
Zanne, Iuliu A., 1901, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia [Cu un Glosar româno-francez], vol. IX, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu & Comp.